Monday, Aug 21, 2017
HomeRockerReinventarea chitarei electrice la români

Reinventarea chitarei electrice la români

Reinventarea chitarei electrice la români

Un articol refăcut, scris inițial la început de ianuarie 2017, la invitația lui Nelu Brîndușan, pentru site-ul său Maximum Rock. O plăcere deosebită, mai cu seamă că mi-am început cariera de jurnalist muzical cu o revistă – „Rocker” – și după ce-am abandonat-o pentru radio-TV, am revenit să scriu la o alta – aceea a casei de discuri Promusic Production, care continua într-un fel ceea ce făcusem și eu, dar la un alt standard (cu CD-uri promo încorporate, o altă calitate a tipăriturii, în fine)…
Și uite-așa mi-am adus aminte de ce m-am lăsat eu de cântat – pentru o revistă care să-i ajute pe cei de-o teapă cu mine, întrucât imediat după Revoluție trupele rock din underground, la fel de multe ca și acum, nu aveau unde să cânte. La nivel de sindicate, organizatori ș.a.m.d. nu le băga nimeni în seamă, aceiași granzi de dinainte de 1989 făceau legea și după; absolut normal, în haosul acela postdecembrist, să te uiți după nume cunoscute, cu cotă, cum se întâmplă – bag samă – la orice criză, când îți cauți de sănătate și normalitate întorcându-te spre valorile clare, spre reperele perene. Primele numere ale revistei au găzduit în primul rând articole despre brandurile rockului mondial (ca să o și cumpere cineva, că era foame mare de informație), apoi cărți de vizită cu noile găști, dar și articole cu sfaturi tehnice pentru tinerii trupeți (Dan Teodorescu de la Octave, sunetistul Roland Panteli, Dan Buhăniță)…

Cred că prin noiembrie 2015 îl vizitam pe Nelu acasă, proaspăt revenit din spital după tragedia din Colectiv. Era primul căruia îi înmânam atunci un volum din seria „Timpul Chitarelor”, cel dedicat Clujului. Ca și Richard Constantinidi și alții, Nelu avea propriu-i capitol în carte, la câte a făcut pentru rockul underground autohton, de la primele încercări, când încă era membru (basist, parcă) în Faraon. La rândul său, lăsase cântatul pentru a-i ajuta pe cei de-o făptură și de-o seamă:)

Iar acest articol, că uite-așa se leagă toate, vine după noul volum din aceeași serie: „Cornel Chiriac și epoca Beat” transcrie povestea trupelor rock din anii ’60 (începuturile fenomenului, când i s-a zis rock & roll, beat, name it!)… Nume mai puțin cunoscute, pe care le-am investigat în ultimii 15 ani: Cometele, Olympic ’64, Roșu și Negru, Entuziaștii, Sfinx, Sincron, Sideral (Modal Quartet), Andantino, Modern Grup, Romanticii, Coral, Metronom, Venus, primele două Festivaluri Naționale de Muzică Pop (1969 și 1971), alte câteva titulaturi și mai puțin știute de prin Iași, Cluj, Brașov…

Firește, nu puteau lipsi Cornel Chiriac (care a făcut atâtea pentru aceste trupe în anii aceia, ca și pentru marea sa dragoste – jazzul – oriunde s-a aflat), Phoenix și Mondial, formații despre care se știu atâtea, întrucât au lăsat înregistrări, pe de o parte, dar și pentru că au continuat să cânte, cum a putut fiecare. Dar mai sunt niște capitole la care țin foarte mult. Acelea despre cum au încercat cu toți instrumentiștii și soliștii (plus impresarii) să inventeze practic showbiz-ul rock în epoca comunistă.

Fiindcă până și în ultimii ani ’80, tot ce era ușor de făcut în lumea liberă, în Occident, se complica la noi, pentru că trebuia copiat cu ce aveai la îndemână, uneori se adapta, alteori se reinventa. Dacă astăzi găsești oriunde un instrument bun (bani să ai), o tabulatură, ca să nu mai zic de texte, partituri, lecții video, atunci așa ceva se dobândea după o adevărată aventură.

Eu unul am apucat să cânt pe efecte (de distorsiune, în principiu) făcute de sunetistul și electronistul trupei noastre Crepuscul, Costache Răceanu (Dumnezeu să-l ierte, lui îi și dedic aceste rânduri, s-a dus într-un ianuarie friguros, în primii ani ’90) cu circuite integrate beta A 741, ați auzit de așa ceva? Ca să nu bage brum, trebuia bine ecranate – așa am avut parte de o carcasă adaptată dintr-o cutie de seringă. Dar marele meșter era un tip Adrian Butoi, care pe lângă faptul că era un chitarist virtuoz, mai și manufactura astfel de efecte, unele – cred – inventate de el. Știu că Adi Ordean cânta pe un distors de atac făcut de el (înseriat cu încă vreo zece diverse alte efecte de la Boss, parcă), dar erau încă destui alți chitariști utilizatori, de la toate nivelele. La mare căutare era și delay-ul inventat de Butoi; nu știu cât e folclor și cât adevăr, dar am auzit că – după ce a ajuns în America – a patentat un astfel de efect.

Să cânți, în acei ani, de la jazz la rock, era o mare provocare. Doreai să-ți încerci puterile cu ceva preluări? Înregistrările nu erau la îndemâna oricui, membrii câte unei trupe (povestea regretatul mare pianist Marius Popp, printre alții) ascultau la radio piesa în cauză, organizați: unul transcria tema, altul basul, orchestrațiile… dacă mai erau și texte, apăreau atribuții în plus pentru reținerea strofelor, a refrenului. E clar că nu exista internet, iar cine punea mâna pe o broșură cu partituri era mare, uriaș!

Astăzi se pot cumpăra instrumente pentru toate gusturile și buzunarele. Mai vechi, mai noi, mai ieftine, mai scumpe… Atunci pur și simplu nu existau în comerțul socialist, au apărut într-un târziu, s-au dat pe sub mână, în fine… Chitarele reci (acustice) erau transformate prin adăugarea dozelor. Care se manufacturau – bucăți de magnet din vechile televizoare (ori din căștile telefonice) erau înfășurate cu mii de spire de sârmă subțire de cupru (Corneliu Bibi Ionescu – Sfinx). Forma chitarelor electrice era proiectată pe un perete (folosind fotografii din reviste) și se obținea conturul câte unui instrument la modă (Shony Popescu – Cometele, de curând TVR 3 a difuzat portretul său în cadrul emisiunii Remix). Și încă un amănunt,cu titlu de curiozitate – în anii ’90, ajuns în San Jose, acesta a participat cu câteva invenții de-ale domniei sale la realizarea calculatorului 286.

Boxele au fost obținute inclusiv prin fixarea difuzoarelor în cutiile rotunde de transportat pălării ale bunicilor. Este una dintre numeroasele amintiri ale lui Alexandru Arion, chitaristul de la Sincron, unul dintre primii mari meseriași de care își aduce aminte multă lume din rockul de atunci. Până în prezent, Sandu a continuat să construiască sute de amplificatoare pe lămpi, în Grecia! O soluție ingenioasă pentru masca chitarelor electrice (de acoperire a circuitului electronic din interior): decuparea lor din capacele de WC de la Liceul Zoia Kosmodemianskaia (Dimitrie Cădere – Entuziaștii, un portret difuzat în toamnă de TVR 3). Același inginer care mai târziu, la Paris, a lucrat în brevetarea unor sesizoare de temperatură și presiune din puțurile de foraj petrolier (esențiale în procedeul de extracție).

Mai încoace în timp, în anii ’70, marele muzician Dan Aldea a cântat pe un prim sintetizator construit de basistul Corneliu Bibi Ionescu prin tot felul de inginerii și adaptări năstrușnice; frecvența nu era stabilizată, depinzând de aceea a curentului de la priză, așa că se dezacorda tot timpul, cum povestea colegul de trupă Mișu Cernea. Și mai târziu, în anii ’80, claviaturistul Nicolae Sava (de la Accent, trupă faină de rock progresiv de la Tulcea, reactivată în ultimul deceniu) combinase o orgă Vermona (o mai fi existând pe undeva în stare de funcționare? Crepuscul a avut pe inventar inclusiv un sintetizator monofonic de la respectiva firmă estgermană) cu un generator de sunet de la laboratorul fono al școlii unde preda, altă poveste faină pentru cei pasionați (sau pur și simplu interesați de sunete noi, de experimente).

Tot în anii ’80, Marcel Breazu (Celelalte Cuvinte) construise chitare colegilor din elemente ale unor instrumente vechi, recalibrate. Cel mai interesant era de departe vibratorul chitarei lui Călin Pop, pentru care folosise un arc de pat (și se manevra invers față de cele originale:). Încă o mare provocare tehnică pentru rockerii orădeni – tobele lui Leontin Iovan. Nu avuseseră bani decât pentru un set normal (Tama, cred), cu premier, două tumuri, cazan, tobă mare. Dar au scos cercurile și capacele de rezonanță și în jurul lor au mai construit câteva tobe, din tablă, dacă nu mă înșel. I-am urmărit din culise cel puțin o dată, în Teiul studențesc, și am jurat că tobele făcute au sunat la fel de bine ca cele originale…

Un alt capitol, împărțit între volumele Cluj și Beat, este datorat chitaristului Sorin Tudoran (Chromatic Group), care la rândul său a avut diverse adaptări de instrumente, celebre fiind stațiile și boxele Marshall – Tudoran (am mai prins unele semnate Vasca în anii ’80, chiar nu știu povestea acestora)… Sorin a plecat dintre noi în urmă cu câțiva ani, luând cu el, dacă ați citit cartea sau ați văzut emisiunea, teorii proprii despre evoluția sunetului live din vechime, dar și din viitor. Tot din zilele noastre, nu pot să nu pomenesc fie și în treacăt de un mare chitarist de jazz al nostru – Dan Ionescu, acum la Toronto – care își construiește instrumente după bunu-i plac (și portretul său a fost difuzat de curând la TVR 3).

Bref, îmi doresc ca măcar în 2017 să pun la cale un documentar pe care îl pritocesc de ani de zile, despre reinventarea chitarei electrice la români, episoade sunt încă destule. Din goana calului, îl mai pomenesc aici pe Alecu Rădulescu (Cvintetul Mamaia vă spune ceva?), profesor la Berklee, care era filmat prin 1984 – 1985 la celebra școală de muzică de la Boston, probând primul synth de chitară de la Korg.

Cum remarcați peste tot, am avut și noi lumea noastră bună, într-o industrie apărută în România în cel mai dur regim pe care l-a traversat, acela comunist. Oameni care, atunci când nu au mai putut trăi și lucra în România, dacă au putut, au plecat pe alte meleaguri mai primitoare. Firește, lor li s-a adăugat muzicienii și operele lor, încă o ocazie să preamăresc geniul românilor în muzică, indiferent de subgenul abordat (inclusiv în manele, că vrem ori nu vrem s-o recunoaștem:)! Dacă toate-acestea fi-vor învățate, sau măcar aflate…

Iar marea mea plăcere va fi un post scriptum în care să investighez pe larg un fapt necunoscut, citat deocamdată în volumul despre epoca Beat. Este cazul unui inginer român care a patentat la 1930, în Franța (unde a studiat), doza electromagnetică. Beneficiind de îmbunătățiri ulterioare, invenția sa a constituit baza pentru fabricarea instrumentelor electrice de mai târziu – chitara, basul, vioara și așa mai departe. Știut-au oare pionierii noștri într-ale rockului că ceea ce s-au chinuit ei să reinventeze a plecat de la un român? De unde și un exercițiu de imaginație pe care îl propun celor interesați: Cum ar fi arătat muzica nouă fără acele instrumente electrice? Dar rockul?

Din bube, mucegaiuri și noroi…

Doru „Rocker” Ionescu

Din 2015, TVR 3 (re)difuzează portrete ale unor trupe și muzicieni pop-rock-folk-jazz, din țară și din diaspora, în fiecare sâmbătă şi duminică, de la ora 22.00, sub egida Remix! Lista completă a linkurilor catre emisiunile deja difuzate, care se pot viziona online pe site-ul TVR:

http://tvr3.tvr.ro/emisiuni/remix_14038.html#articole

FOLLOW US ON:
ADRIANA AUSCH (Bosto
EMINESCU in Rock!

office@alterculturo.com

Rate This Article: