Monday, Aug 21, 2017
HomeÎn curând, în jurul lumii ... româneștiJOE GASPAR – cea mai bună voce de blues din România

JOE GASPAR – cea mai bună voce de blues din România

JOE GASPAR – cea mai bună voce de blues din România

În 7 ianuarie 2017, noua serie Remix cu portrete din diaspora a redifuzat un portret al unui bluesman român, filmat în 2013, în ziua unui concert la Ottawa: http://tvr3.tvr.ro/sambata-la-remix-muzicuta-blues_18677.html

„Cum să fie în Canada? E ca-n România – în cluburi nu iei mai mult de 100-200 de căciulă; te mai scoţi vara cu festivalurile, dar acolo e greu de ajuns, îţi trebuie nume. Eu acum nu pot trăi din muzică – deci ziua lucrez, iar noaptea cânt. Când am ajuns prima dată în Québec City, care e francez, nu înţelegeam o iotă, nici de la radio. După o vreme m-am obişnuit, m-am mutat în Ottawa, unde se vorbeşte şi engleză, şi franceză, mi-am găsit un job bun la Bell Canada. Și m-am reapucat de cântat că – deh – sunt artist, între ghilimele!“

Îl cheamă de fapt Zsolt Gáspár şi e din Zalău. Dar toată lumea l-a ştiut din ’90 încoace de Joe, din Timişoara, unde s-a strămutat din studenţie. A fost urmărit de când se ştie de morbul ăsta, de muzica rock. La Casa Pionierilor, ca şi mai apoi la liceul din oraşul natal, Joe cânta cu vocea sa şi la claviaturi, nu în ultimul rând la chitară. Apoi a ajuns student pe Bega, într-unul dintre leagănele mişcării rock româneşti! Iar de atunci toată lumea l-a cunoscut ca basistul-vocal de la Quo Vadis, un trio blues rock la ale cărui prime apariţii naţionale, la mijlocul anilor ’90, am fost martor ocular.

Am avut ani de zile un album favorit – „Connect with me“ – al trioului, deşi n-am fost niciodată un împătimit al blues-ului. Dar pe acea casetă se întâmpla o muzică mai complexă, aşa cum înţelegeam eu atunci. Dincolo de a fi asistat şi la urcuşul pieptiş al trupei (care a lăsat în magazinele de muzică româneşti un disc şi jumătate), imediat după 2000, când am început emisiunile TV, am primit un clip Quo Vadis – „The Reason“ – pe care l-am difuzat de câte ori am putut. Pe de altă parte, cluburile luaseră avânt nu numai în Bucureşti, iar trupa avea front de lucru cât cuprinde. Dar ce-i lipsi lui Joe să plece (că atunci când am fost invitat la concertul de adio, eram convins că e o glumă)? Pentru că, pentru mine – atunci ca şi acum – este cea mai bună voce masculină a blues-ului românesc din ultimele două decenii.

„După Revoluţie a fost tot acel haos, aşa că la terminarea facultăţii n-am căutat de lucru, ci m-am ţinut de muzică. Toată lumea din Timişoara mă chema să mă duc dincolo, dar eu nici nu mă gândeam. Dar la propunerea soției, care nu mai suporta sistemul, am zis atunci să plecăm. Australia părea prea departe, am ales Canada. N-a mers cu familia, şi atunci m-am aruncat în muzică. Am prins un mare festival de blues pentru trupele locale, care ţinea două săptămâni, am aplicat singur, am fost selecţionat, am cântat o oră şi am fost plătit foarte bine. Ăla a fost primul zvâc! Apoi am tot cântat cu formaţii din zonă, să devin mai cunoscut – Union Jack, Rock Snake – şi am intrat în cluburi, cu cover-uri cum se cerea. În 2011 am participat la un concurs de blues: am găsit un chitarist, Jamie Young, şi un toboşar, pe Steve Dupont; nu am luat premiul cel mare, dar ne-a plăcut la toţi trei ce a ieşit şi aşa am câştigat ceva mult mai mult – grupul Joe Gaspar Band. Aşa am rămas şi sunt foarte mulţumit, i-ai văzut pe băieţi.“

Norocul meu a fost ca – în decursul celor două zile petrecute la Ottawa exact acum trei ani – să prind un concert al trioului, la Gladstone Theatre. O sală medie de teatru, cochetă, în care am descoperit mulţi fani ai trupei, în primul rând ai lui Joe. Cu un an în urmă, grupul lor lansase şi primul disc oficial, „Move On“, cu piese originale. Dar s-au cântat şi preluări Doors, Cream, Zeppelin… A fost o noapte de pomină în cartierul italian din Ottawa. Rockerii canadieni se învârt în jurul aceloraşi valori. Şi bancuri. Până la sfârşitul anului am ţinut mai strâns legătura cu Joe, pentru buna editare a emisiunii… Apăruseră din nou oferte şi pentru Rock Snake (trupă tribute ’70 cu românul la voce şi claviaturi) şi cu Crunchy Flower (cu o solistă principală şi Joe la backing vocals), aceştia cu piese originale. Iar din România au fost mai multe ecouri de cât aș fi sperat, după difuzarea portretului său la TVR Internațional, apoi TVR 2. Unii redescoperiseră pur şi simplu trupa Quo Vadis din anii ’90, o gaşcă talentată, care merita mult mai mult.

„Dintr-un motiv sau altul, noi nu am avut practic un manager care să se ocupe de această latură foarte importantă. Pe noi ne-a interesat întotdeauna muzica, doar chitaristul se ocupa de cântări, să primească ofertele şi să aranjeze concertele. Dar de la un nivel încolo nu mai mergea aşa; de fapt, s-a şi văzut în ultimii ani, eu am plecat pe fondul unei activităţi mai lejere a formaţiei. La un moment dat, a fost cineva care ne-a pus serios problema să ne mutăm în Bucureşti, cum au făcut-o mulţi. Dar noi stăteam foarte aproape unul de celălalt, repetam în pivniţă la baterist, ce ne trebuia o schimbare aşa radicală? Ni s-a mai propus şi să cântăm în româneşte, iar n-am percutat. Mă duc în România cam din doi în doi ani şi constat că am păstrat toţi prietenii, ne întâlnim, cântăm pe unde se poate. Nu exclud o reîntoarcere acasă, peste câţiva ani. Dar deocamdată sunt OK aici, în Canada se trăieşte mai uşor decât în România, din punctul meu de vedere, iar aerul este mai curat.“

Vechiul dar superbul videoclip „The Reason” are o poveste cât se poate de simplă, în jurul celor trei rockeri timişoreni care şofează o maşină de tăiat lemne de pe vremuri, ce ia o autostopistă de pe marginea şoselei. Emisiunea cu Joe aşa a început şi s-a terminat, cu rockerul român asumându-şi un semn de la destin, pentru o schimbare nici acum nu-mi dau seama dacă majoră sau minoră pentru viaţa lui de muzician. Se pare că doar aşa, traversând oceanul, a putut să cânte în continuare. Şi să rămână nu pe drumuri, ci pe drumul său!

Doru “Rocker” Ionescu

Adaptare după “Povești cu cântec din diaspora.

100 de români și aventurile lor muzicale” (ArtPrint, 2014)

P. S. Cu un an sau doi în urmă, Joe a trecut printr-o mare încercare a sănătății sale. Am ținut legătura atunci cu cel mai fare fan al său, un canadian – Dave Matthews – care mi-a povestit de concertul de caritate organizat de trupele din zonă. Astăzi românul este refăcut aproape în totalitate, doar că trebuie să reintre în circuitul de rezervări de concerte. Peste vară, dacă nu l-ați văzut în concertele din 2 și 23 iulie, mai are o cântare în 6 august, tot cu trupa sa, la „Wabafest”, un festival hippie. La cât de iubit este Joe în tagma sa canadiană, sunt convins că în scurt se va întoarce unde a fost, dacă nu mai sus.

FOLLOW US ON:
RĂZVAN KRIVACH, un
SORIN TUDORAN, într

office@alterculturo.com

Rate This Article: