Sunday, Nov 19, 2017
HomeCarțiFSU – după o carte interviu, un film documentar 15 martie 2016, Club A

FSU – după o carte interviu, un film documentar 15 martie 2016, Club A

FSU - după o carte interviu, un film documentar 15 martie 2016, Club A

Mai întâi a apărut un cristian, editor șef la CDPL, care mi-a povestit despre o serie de cărți interviu pe care și le dorea; o idee la care marșasem și eu într-un fel, apriori, în cărțile publicate, care nu s-au dorit dicționare sau biografii ci, din contră, povești de viață în care să se respire atmosfera unei epoci. Firește, prin filtrul domeniului nostru. Dacă spunem rock – folk – jazz, primul nume propus de Cristi a fost Florin Silviu Ursulescu. Eu am făcut doar mezanplasul, intrarea la FSU, Cristi s-a ocupat de rest, adresând la rândul său întrebări, făcând fotografii, înregistrând audio-video, editând cartea și – iată – realizând un film documentar. Jos pălăria!

I se spune FSU, logic, de la iniţialele numelor. Dar nu e doar o prescurtare, cum s-ar crede, ci un brand, în muzica – generic zisă – tânără românească (n-am găsit altă rimă:). S-a născut o dată cu aceasta, atunci când a fost inventată în Occident, şi ne-a arătat-o şi nouă, în minunăţia ei. Beat, rock, pop, folk, jazz şi aşa mai departe – el le-a cules de pe cine ştie unde şi (ni) le-a dat mai departe. Nu numai melomanilor, ci şi celor care cântau şi doreau să ştie mai multe, mai noi… Că au fost pupitrele de disc jockey de pe la cluburile şi discotecile din Bucureşti, în primul rând, ori microfoanele şi magnetofoanele de la Radio România, sau, nu în ultimul rând, paginile atâtor ziare şi reviste, culminând cu influenta rubrică din Săptămâna, de peste tot ne întâmpina cu deferenţă şi profesionalism, cu vocea ori cu stiloul inconfundabile, cu acribie şi cu pasiune, Florin-Silviu Ursulescu. Adică FSU, o marcă neînregistrată la OSIM, dar respectată de foarte mulţi, şi pe vremea când nu exista, chipurile, decât un unic îndrumător, şi în timpul de după, când toată lumea crede că se pricepe la muzică.

L-am cunoscut în primăvara lui 1989, la festivalul buzoian Top T – de fapt, un concurs naţional de trupe underground. Corect ar fi să spun că l-am recunoscut, că vocii inconfundabile de la radio i-am ataşat de atunci şi imaginea sa. Un tip mai degrabă plăpând, arătând – dacă n-ar fi deschis gura – mai curând a metodist, a activist de partid. Avea o geacă scurtă de piele, era uscăţiv și pipernicit, putea trece foarte bine neobservat. Numai că impunea respect, toată lumea – pe lângă care încerca să treacă incognito – se întorcea şi dorea să intre în vorbă cu el. Despre muzică… Am participat cu trupa Crepuscul atunci, formaţia Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, şi am luat un premiu, oferit de UTC. Concursul se desfăşurase la Casa Tineretului, iar gala la Sala Polivalentă, ambele situate oarecum izolat de centrul oraşului, lângă un parc. Am o filmare cu FSU prezentându-ne la premiere, aşadar, o arhivă dintre miile cu care am umblat, la care ţin ca la ochii din cap.

După 1990, am ajuns coleg de jurnalistică muzicală cu domnia sa (mai întâi prin revista Rocker, apoi şi cu emisiunile de la Radio şi TVR), iar la un moment dat am scris, cel puţin un an, la un supliment muzical al Curierului Naţional. Eu îl invitasem să scrie în nr. 17 Rockera (ediţie specială dedicată fetelor din rock) despre Nina Hagen (şi o făcuse admirabil, ţin minte şi acum articolul său pe dinafară, deşi n-a fost nevoie să intervin cu nici o virgulă… sau poate tocmai de aceea), el m-a chemat să scriu săptămânal în Pop Rock & Show, din toamna lui 1993, cât o fi rezistat revista. Atunci ne-am apropiat foarte mult, văzându-ne şi lucrând efectiv împreună de mai multe ori pe săptămână. Sub îndrumarea sa au debutat acolo, dacă nu mă înșel, Robert Turcescu ori Loredana Tudor Tomescu, între destui alții!

Fireşte, am ajuns alături şi în juriile festivalurilor-concurs din ţară, până la un punct foarte numeroase – Buzău, Câmpulung Mușcel, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Craiova… Respectul meu s-a adâncit, mai ales că am colaborat de atâtea ori, inclusiv prezentând diverse concerte, dar niciodată nu l-am putut tutui; nici pe el, nici pe Florian Pittiş… Ne-am făcut reciproc corespondenţe telefonice, am mers în atâtea locuri împreună, am mâncat la aceeaşi masă, cred că am şi dormit în aceeaşi cameră de hotel, la Câmpulung… Niciodată n-a cerut să-şi transcrie notele sau calificativele pe care ceilalți jurați le acordau grupurilor din diverse concursuri. Stătea până la ultima formaţie înscrisă, participa şi la jurizare. De obicei era decan de vârstă al acestor jurii, noi ceilalţi fiind în majoritate cei apăruţi după 1990.

Amintirile personale cu FSU sunt nenumărate, ceea ce contează este însă povestea spusă de domnia sa, despre anii de pionierat ai acestei muzici care, mai mult ca oricând, astăzi ne unește. Dar nu pot rata ocazia să-i mulțumesc și acum pentru invitația într-una dintre primele sale emisiuni nouăzeciste Studio Rock, ca și pentru colaborarea săptămânală, între 2001 și 2003, alături de Aurel Gherghel și Nelu Stratone, la o serie de emisiuni săptămânale filmate la Club A de TVR 2, sub egida Remix – Întâlnirile undergROund… La formatul următor, Rock Forum, prin care TVR Cultural a difuzat săptămânal, ani de zile, concerte cu trupe în afirmare, tot FSU era cel care le anunța săptămânal la Radio România! În anii din urmă, Întâlnirile Culturale lunare din același club, în contextul Fan Clubului Cornel Chiriac, sunt girate tot de domnia sa, promovând evenimente din rockul nostru cel de toate zilele, altfel ascunse de subsoluri, la propriu și la figurat. Underground.

La festivalul Posada Rock, care se organiza toamna, pe scena din spatele Casei de Cultură – aşadar afară – era de obicei frig. Concertele se întindeau mult după miezul nopţii, dacă mai şi ploua, rămâneam printre puţinii spectatori. Dacă FSU nu mai rezista afară, urca undeva la etaj, la birouri, unde nu vedea scena, dar se auzeau perfect difuzoarele. Când mai urcam, între două formaţii, să ne încălzim, asta devenise şi regula – dădeam acolo de el şi ne mai întreba despre cum arăta o trupă ori alta. Nu pierdea timpul, dar mereu avea ceva de făcut. Dacă nu răsfoia CV-urile trupelor din concurs, atunci cu siguranţă citea ceva, de obicei proză SF.

Dar să fie şi o amintire haioasă… tot de la Câmpulung. Noi, cei din juriu şi ziariştii acreditaţi, eram invitaţi cu o seară înainte de festival, la o… serată, chermeză – cum să-i zic? O deschidere neoficială, cu nişte antreuri, băutură. Atunci se reaminteau regulile de jurizare, schimbam noutăţi, casete ori CD-uri demo, vedeam listele finale cu cei care trecuseră de preselecţie, ne împrieteneam cu feţele noi şi aşa mai departe. Toate trupele voiau să fie pe acolo, erau direct interesate. La uşă, organizatorii plantaseră cel puţin un bodyguard. Care, săracul, n-avea cum să ne ştie pe toţi, de obicei oameni de radio şi din presa scrisă. Dar primisem ecusoane. Nu toţi, pentru că unii veneau direct de la gară ori de la staţia de microbuz. Grea misiune pentru omul cu ordinea şi disciplina. Majoritatea mai şi semănam, cu jeans, geacă şi plete, plus un rucsac. Care n-aveam deja luat ecusonul, îi aruncam din mers respectivului „…Cu rockul!”, ca un soi de parolă, iar acesta ne deschidea uşa. FSU a observat care e regula încă de pe scări, dar văzând un cunoscut înaintea sa care tocmai intra, a grăbit pasul să-l ajungă. Bodyguardul a remarcat mişcarea, oarecum bruscă, din partea individului pirpiriu, mai în vârstă ca majoritatea noastră şi… fără plete! S-a proţăpit în faţa sa şi l-a oprit autoritar: „Tu ce cauţi pe aici?” La care FSU, văzând uşa întredeschisă între timp, s-a strecurat pe sub mâna sa, că nici nu-i era greu cu diferenţa de statură, aruncându-i din fuga calului: „Şi eu tot cu rockul!” Până să-l înşface bodyguardul, noi am fost în spatele său şi am salvat o scenă care ar fi devenit penibilă: „Da, dom’le, e cu rockul, doar e şeful nostru, ce nu-nţelegi?”

Cam asta e şi imaginea cu care voi rămâne ever despre FSU – unul dintre mai-marii noştri, cei cu rockul.

Doru Ionescu

FOLLOW US ON:
Admissionessayhere .
PHOENIX 55 / NICOLAE

office@alterculturo.com

Rate This Article: