Friday, Oct 20, 2017
HomeRockerFestivalul „dichis’n’Blues”: Tulcea, 2-4 septembrie 2016 (Invitaţie în România 2)

Festivalul „dichis’n’Blues”: Tulcea, 2-4 septembrie 2016 (Invitaţie în România 2)

Festivalul „dichis’n’Blues”: Tulcea, 2-4 septembrie 2016 (Invitaţie în România 2)

https://www.youtube.com/watch?v=rnbt75og_mo&feature=youtu.be

Ajuns abia la a doua ediție, festivalul de blues organizat în centrul municipiului de pe malul Dunării are toate ingredientele să devină un brand deosebit. Nu de țară, nici al deltei și cu atât mai puțin al subgenului muzical a la roumaine. Asociația culturală înEXIL, cu sprijinul autorităților locale și al câtorva sponsori, a reușit să organizeze un eveniment excepțional, la margine de țară și de lume, singura observație din partea mea oprindu-se la popularizarea modestă față de oferta de senzație.

Invitație în România? Da, după aceea de anul trecut, post Gărâna Jazz, însoțită de un clip youtube pe muzica Abra, care a ilustrat nu neapărat muzica cât ambientul, iată-mă din nou la drum de meloman, printr-una dintre zonele mele preferate din România, poate mai puțin cunoscută – Dobrogea. Toată lumea are habar de mare, de deltă, de Histria, de Adamclisi și așa mai departe. Dar încă puțini (români, în primul rând, ce să mai vorbesc de turiștii din străinătate) știu despre Cetatea Enisala (în 2015 a fost organizat totuși un festival, la poalele ruinelor), despre defileul… hercinic de lângă localitatea Cheia (cu acces inedit pe la Gurile Dobrogei), de cetățile Argamum (Capul Dolojman, la câțiva kilometri de Jurilovca, asfaltați în mare parte) ori Halmyris (Murighiol), de pădurea Hagieni de dincolo de Limanu, de bisericuţa în cretă de la Basarabi… Să vă zic și de Sulina, cu acel cimitir inedit înţesat de poveşti despre naufragii? Mă opresc aici…

Muzical vorbind, „dichis’n’Blues” a fost un festival reuşit (ajuns la a doua ediţie), comparabil ca afiș cu cel de la Sighişoara, cea mai importantă manifestare a genului de la noi, pentru subsemnatul. Am scris în revista U.C.M.R. că l-a şi depăşit, la capitolul jam-session, cu acela din ultima zi – vreo nouă ore pe un vapor pe Dunăre, prin deltă – pe la jumătatea clipului este ilustrat cu câteva cadre care nu pot reda nici pe departe ce s-a întâmplat la… răscruce de ape (parafrază la Gărâna, dacă știți istoria) și până acolo… Dar nici cu nopțile sighișorene nu mi-e rușine, oricui i-aș povesti… Cert e că Asociaţia culturală „În Exil”, coordonată de Cristi Antonescu, cu sprijin de la autorităţile locale şi ceva sponsori (o marcă de bere homemade, care a branduit cu sigla festivalului cel puţin cinci sortimente), a reuşit ceva nemaivăzut şi auzit în România,

în parcul Casei Avramide (un edificiu cultural în sine, care avea deschisă în acele zile o expoziţie de acuarele „Salvador Dali – Biblia sacră”).

În 2 septembrie, debutul a fost spectaculos, deşi au urcat pe scenă bucureştenii (puțin cunoscuți) de la SOUL SERENADE, ajutaţi de Hanno Hoefer de la NIGHTLOSERS. Blues acustic de-acu’ un secol, de la mama şi tata lui, de peste ocean, interpretat în reducţii proaspete, care au făcut deliciul spectatorilor din arenă, ca şi al celor care asistau în spatele scenei. Au urmat polonezii lui LESZEK CICHONSKI, un chitarist – probabil cel mai important din ţara sa, în acest gen – cu numeroase premii şi discuri, mare fan JIMI HENDRIX (cu o piesă a idolului, deţine şi recordul Guinness la număr de chitarişti strânşi să cânte în fiecare an; în 2016 au fost 7356 care au interpretat la unison „Hey Joe”). Din nou, deloc plictisitor, electric moderat, în favoarea feeling-ului, cu o trupă pe măsura sa, cum s-a văzut şi la solourile individuale (claviaturistul, mare nume în jazz-ul polonez, a colorat exact cât trebuia). La sfârşitul serii, MARCIAN PETRESCU – muzicuţistul nostru cel mai tare apărut după 1990 – a sosit cu TRENUL DE NOAPTE într-o componenţă valoroasă, cu un repertoriu dedicat blues-ului de la Chicago; aş fi preferat mai multe piese originale, că are destule şi frumoase pe cele două discuri, dar a doua seară am înţeles şi alegerea sa.

Gala din 3 septembrie a început, de fapt, dincolo de scenă, cu un workshop pentru copii al lui VALI „SIR BLUES” RĂCILĂ – știți personajul și admirabilele-i metehne! Iar la lăsarea serii, în lumina reflectoarelor a apărut o trupă mai eclectică, să-i zic – BLUESCORE. Gașca este teoretic româno-americană, datorită bateristului Liviu Pop (stabilit în Hartford, Connecticut). El a fost și inițiatorul, acu’ mulți ani, al unui proiect de vacanță în România, alături de claviaturistul Raul Kuşak; mai nou, li s-a alăturat cu vocea și chitara Hanno Hoefer, mutând repertoriul de la experimental spre blues. Melomanii au avut ce urmări, iar spectatorii care nu ştiau de toate cele i-au aplaudat. Apoi s-au bucurat în exces la auzul italienilor VERONICA & THE RED WINE SERENADERS. Din nou blues străvechi, cu instrumentele specifice şi… exotice (pe lângă vocea feminină, chitarist şi interpretul la tubă), ca şi în cazul bucureştenilor din prima seară; greu pentru prezentator să-i oprească dintre atâtea bis-uri!

Şi a venit şi apogeul manifestării, capul de afiş… Mulţumită eforturilor lui Marcian, cu participarea pusă sub semnul întrebării până în ultimele zile (pentru că veneau direct de pe un vas de croazieră, dar riscul a meritat din plin!), americanii lui BILLY BRANCH. Peste două ore de recital, până după miezul nopţii, al trupei muzicuţistului şi solistului lansat de legendarul WILLIE DIXON în 1969, la rândul său intrat în legenda genului. THE SONS OF BLUES au făcut un show incredibil, cu un claviaturist de origine niponă şi o secţie ritmică de culoare ca şi liderul (însă pe mine m-a dat realmente pe spate chitaristul – n-am cum să explic, trebuia să fiţi acolo, inclusiv când Billy i-a cedat microfonul). Per total, o reclamă genului blues în sine, pe care festivalul a făcut-o – nu numai prin americani – unui public deschis şi civilizat, care a aplaudat după fiecare intervenţie solistică, pentru a nu mai vorbi de ovațiile prelungite dintre piese.

Când am plecat spre festival, nu m-am așteptat să îi întâlnesc pe scenă nici pe Filip Merca (fondator Mondial), nici pe rockerii progresivi de la Accent (doar pe bateristul Marian Ene, implicat în organizare şi la jam sessions), nici pe Eddie Neumann, Luiza Zan ori Călin Grigoriu, ca să înşir doar pe repede înainte câţiva muzicieni tulceni notorii din „muzica tânără” românească de peste decenii. Dar parcă le-aș fi dedicat cumva ceva, cum îmi doresc de atâția ani, un documentar care să treacă în revistă existența lor (când era proaspătă ideea – să fie vreun deceniu – am vrut ceva mai cuprinzător, gen „Dobrogea United Artists”, poate va ieși măcar de-o carte și-un CD într-o zi). Pe vremuri, la TVR CULTURAL, am filmat o serie de reportaje timp de vreo două veri – „Dobrogea eternă. Dobrogea în mișcare” – cu tot felul de nebunii muzicale, vezi concertele pentru sintetizator și răsărit de soare ale lui Kușak, istoriile 2 Mai-ului, Costineştiului şi Vămii Vechi… şi nu numai.

În România ultimelor două decenii, s-au tot văzut evenimente muzicale sau de interferență a artelor, în spații neconvenționale. Mi-aş dori (şi m-aş implica, cu tot ce ţine de mine) – că tot e la modă, nimic peiorativ – un tur ghidat…muzical al Dobrogei, până la urmă fie și pe biciclete, că iar e mare modă şi nevoie. Şi s-or găsi şi lăutari de-ai locului, coruri lipoveneşti, ba şi artişti pe rit nou, care să accepte provocarea întoarcerii la începuturile lor, ale soarelui (că la Sulina răsare prima dată în România, n’est ce pas?), ale cui vreţi voi. Altfel, organizare ireproşabilă, respect tulcenilor şi un videoclip (dacă nu sună pompos) de atmosferă… adică dovada, ca să nu zic mai mult:) Şi un citat, mai în glumă, mai în serios, dintr-o piesă pe care am avut onoarea să o găzduiesc de curând pe un disc al muzicienilor din diaspora: „Foaie verde cucuruz / Iată c-am făcut un blues pe limba mea / Mississippi, niciodată delta ta / n-o să aibă-atâta blues cât Dunărea!” (Nuţu Olteanu – „Dunărea Delta Blues”)

Doru „Rocker” Ionescu

FOLLOW US ON:
EMINESCU in Rock!
EXPERIMENTAL QUINTET

office@alterculturo.com

Rate This Article: