Friday, Oct 20, 2017
HomeRockerEXPERIMENTAL QUINTET din Cluj, cu post scriptum la București

EXPERIMENTAL QUINTET din Cluj, cu post scriptum la București

EXPERIMENTAL QUINTET din Cluj, cu post scriptum la București

http://tvr3.tvr.ro/sambata-la-remix-doi-lideri-ai-rockului-din-anii-70-80-attila-viranyi-i-vali-farca_19171.html

O poveste adevărată în care am fost implicat, de mai bine de un deceniu, cu o trupă din vechime care a revenit în anii din urmă, când nu se mai aştepta nimeni. Iar primul căruia trebuie să-i mulțumesc, după muzicienii care au acceptat provocarea, este Romulus Arhire (pentru mine cel mai mare fan ever) care, prin casa de discuri Soft Records, a editat (și a expus internațional) două CD-uri cu înregistrări de arhivă, corespunzătoare fiecăreia dintre componențele care au ținut steagul sus. La TVR 3, emisiunea „Remix” a pus în undă portretul claviaturistului Eugen Tunar(i)u, apoi pe acela al artizanului reunirii din 2010 (basistul Nicolae Bucaciuc), iar în 25 martie 2017 și pe cel al liderului care a ținut steagul sus peste toată istoria, chitaristul Valentin Farcaș.

http://tvr3.tvr.ro/remixul-de-duminica-jazz-si-rock-progresiv-pornite-de-la-pianul-clasic_18437.html

http://tvr3.tvr.ro/remixul-de-sambata-un-timisorean-si-un-clujean-din-europa-inapoi-in-romania_18797.html

O primă filmare cu un grup EXPERIMENTAL din Cluj există în arhiva TVR, pe film, de prin 1969, cu un trio jazz. Dar la prima filmare cu Vali Farcaș (în a doua seară de la „Stufstock” 2005, atunci când – la invitația lui Mircea Toma – acesta a susţinut un recital cu HAVOC, trupa sa din Germania), n-am descoperit nici o legătură cu grupul pe care îl năştea un an mai târziu, în acelaşi oraş, abordând o muzică rock progresivă. Pe de altă parte, în primii ani ’90 primisem (şi difuzasem la radio) un concert tras pe o casetă – nu mai ştiu de la cine, poate chiar de la Adi Ordean – care apoi mi-a fost cerută de Florian Lungu, cu maxi-compoziţia „Marş funebru la moartea unui astronaut.” Ulterior, am găsit şi în TVR câteva faze absolut notabile, ceva secvenţe dintr-un festival de jazz de la Sibiu (1981), dar mai cu seamă – într-o „Emisiune în limba maghiară” – circa un sfert de oră de rock progresiv… sadea!

Informaţii din revista „Săptămâna” dau ca naştere exactă a trupei luna noiembrie 1971, din iniţiativa bateristului de la CHROMATIC, Dan Igreţiu. Ceilalţi componenţi iniţiali: Eugen Jenu Tunaru , Vali Farcaş (ambii debutând încă din 1967 cu ALFA CENTAUR din Cluj) şi Călin Coldea – bas. Primele piese care ies în față, la festivaluri ori la Radio Cluj (putând fi votate în topuri), sunt „Baladă”, „Zorile” și „Dans marţian”. Muzică necomercială, comentată favorabil aşadar, clădită pe jazz-rock, progressive şi muzică clasică (prelucrări după Bach, Schubert!). Urmează „Spre Univers”, „Galaxii”, „Monstrul apelor”, „Marşul păcii universale”, „Imn pentru Giordano Bruno”, „Blues în 5/4”, „Fata din lac”, „Flori” (singura editată pe o culegere Electrecord, nu tocmai reprezentativă). Din 1973, la bas cânta Nicky Bucaciuc, iar la tobe Nicolae Puiu Delioran, fost la ASTRAL din Petroşani. O componenţă am găsit şi pe un afiş al aceleiaşi perioade: Vali – chitară, Eugen – clape, Nicky – tobe, Gigi – flaut (Gheorghe Marcovici, al treilea student la Conservator, după cei doi fondatori), Puiu – tobe. O precizare importantă – în lipsa fotografiilor din epocă, articolul este documentat de afișele unui mare colecționar, Mihai Croco Manea (asistent sunet, regizor de scenă etc).

Câteva extrase dintr-un pliant editat de Club A: Practic desfiinţat de trioul fondator, odată cu absolvirea conservatorului, grupul este reînfiinţat în 1977. EXPERIMENTAL Q2 prezintă compoziţii ale cuplului de compozitori Farcaş – Ion Gherman (pian), între care «Marş funebru la moartea unui astronaut». Ceilalţi membri: Ionel Radosavliev (bas, vioară), Ioan Kovaci (percuţie) şi Vasile Bârsan (baterie), cu toţii studenţi la muzică. În 7 iunie 1979, participă la a treia ediţie a festivalului CLUB A, pe acelaşi afiş cu ROŞU ŞI NEGRU, PROGRESIV TM, DOMINO, NIMBUS, EL-TH 04, FLORIAN DIN TRANSILVANIA. Componenţa ulterioară: Farcaş – Gherman – Torino Tudorache (tobe) – Marius Marchiş (bas) – Zoltan Majo (flaut) – Cornel Arion (sax). Repertoriu: «Fluturaşul roz», «Balada nr. 105», «Relaxare spaţială», «Ubu rege».”

Într-o arhivă personală, ulterior, am găsit și piesa „Spre Univers”, identificată de Vali. Şi n-am găsit loc altundeva decât aici numaiştiucărei ediţii a festivalului de jazz de la Costineşti, singura dată când l-am văzut pe Farcaş (pe la mijlocul anilor ’80), cântând de unul singur cu chitara (a fost şi este profesor renumit!), una dintre piese – o ciudăţenie, underground… acustic – reţinând-o peste decenii: „Bluesul câinelui”. Şi încă un fapt: Interviul ciudat al lui Sorin Chifiriuc, care între preferinţe, după Dan Andrei Aldea îi nominaliza pe IRIS pentru energie, iar separat pe Vali Farcaş şi EXPERIMENTAL „…care semăna cu Zappa, sau Dali, şi ei veneau de la Conservatorul din Cluj, nu le păsa ce iaşce?, un dadaism în muzică, super!”

STUFSTOCK 2006 şi din nou… Mircea Toma, el fiind „vinovatul” de revenirea lui Vali Farcaş în țară, cu muzica! În a doua zi de festival vamaiot, venind dinspre plajă la campingul Marina Park, unde urma să înceapă concertul HAVOC, l-am agăţat şi pe prietenul Cristi Teodosiu de la Radio România, care a înnebunit când a auzit că marele Farcaş de la EXPERIMENTAL urma să cânte… Pe drum îmi dau seama că în seara următoare vor cânta şi BEGA BLUES BAND, cu Johnny Bota, care figurase în formula Q2! E în zonă, cu Bela Kamocsa, ne întâlnim şi-mi permit să le fac cunoştinţă cu… Vali Farcaş. Trebuia să le vedeţi revederea. N-am prins momentul în imagini, dar imediat după concertul HAVOC i-am luat pe cei doi foşti colegi la interviu. În spatele campingului – un lan de porumb, pământul era reavăn, plouase în noaptea de dinainte, scaunele li se scufundau în tarla. Nu mai conta nici că în spatele nostru bubuiau boxele STUF-ului…

Zice Valentin Farcaş: „Noi am fondat trupa cu Eugen Tunaru, Puiu Delioran, Bucaciuc la bas – era cvartet, apoi a venit Johnny. Adică s-a destrămat în 1977 şi a apărut Q2, cu Peti la vioară, apoi şi Johnny, care cânta şi la bas. Se poate numi, cum spui tu, şi muzică progresivă ceea ce cântam noi atunci, dar în general era un mişmaş de Keith Emerson, Jimi Hendrix, DEEP PURPLE, din toate câte puţin. Iar expresia noastră strict instrumentală s-a datorat… televiziunii tale (nu mai spun cine anume, ce mai contează?), care ne-a cenzurat anumite cuvinte. În loc de cranii seci a trebuit să cântăm eroi viteji, a schimbat toate textele, iar eu unul mi-am băgat picioarele. Ce-i prostia asta?, mi-am zis, şi de atunci am cântat doar instrumental. Mi s-a părut o aiureală să schimbi compoziţiile ad-hoc, în studio; a fost un fel de protest tăcut al nostru.

Nomenclatura comunistă ne-a tras clapa de multe ori, dar e interesant că am rezistat permanent, cu muzică instrumentală şi titluri ciudate – «Marş funebru la moartea unui astronaut», «Feriga albastră», «Dans marţian»… Lumea ştia despre ce era vorba, era un protest ascuns ca să-ţi păzeşti pielea, să mai poţi cânta. Nu mai reproşez nimic azi, dar atunci trupa noastră a fost subevaluată şi desconsiderată… alţii aveau mare reclamă, acum apar în dicţionare, iar noi am rămas acea mică formaţie din Cluj.”

Johnny Bota: „Ţin minte că şi în radio au fost probleme, compoziţia lui Johnny Gherman «Omagiu lui Ravel» s-a transformat într-un omagiu lui… Pavel! Dar reţin şi lucruri frumoase, toate acele concerte pentru publicul avizat şi orientat spre muzică simfonică, clasică din Cluj. Făceam săli pline, deşi era greu acasă… iar la Bucureşti luam premii. Marele dezavantaj a fost că nu s-a imprimat mare lucru atunci, noi te întrebăm pe tine acum şi depindem de scormonirea arhivelor să mai găseşti ceva. Dar ce vreau eu să spun despre muzica de atunci: Era o chestie revoluţionară, formaţia îşi merita titulatura EXPERIMENTAL, pentru că aducea elemente din mai multe domenii. Nu era nici rock, dar nici pop, însă erau elemente din clasic / simfonic, pentru că noi, prin formarea noastră muzicală, eram conservatorişti. Aveam acele posibilităţi să integrăm elementele clasice, în plus eram influenţaţi de trupele progresive din vest, care aveau lucruri experimentale. Ceea ce făceam noi era întradevăr mai puţin obişnuit, şi erau puţine trupe de gen: ETHOS, MODAL.

Nu sunt un nostalgic, dar era un spirit de trupă, erai mândru de oamenii cu care repetai. În ceea ce mă priveşte, mi se părea mai reprezentativ că eram în acest grup cu prietenii şi colegii mei cu care cântam, decât faptul că eram student la muzică. Ne ştiam între noi, eram o gaşcă, ne apreciam reciproc, aşa că şi pe scenă se simţea şi altceva decât muzică. N-am avut turnee, dar drumurile împreună spre concerte ne-au unit. Iată, nu ne-am văzut de peste 20 de ani, dar dacă am ieşi acum pe scenă, împreună, am avea ce cânta! A fost un moment, chiar, când cei de la Radio Cluj, de pe strada Donath, ne-au vrut ca formaţia lor. Cu câţiva din trupă m-am mai văzut – cu Sile Bârsan chiar destul de des, e mai chel acum, e percuţionist; cu Ioanci Kovacs chiar de curând – e la Filarmonica din Târgu Mureş, a încercat şi ceva ansambluri de percuţie; cu Johnny Gherman, pianistul şi compozitorul nostru, nu m-am mai văzut. Zici că ai vorbit tu cu el la telefon? Cu Torino Tudorache sunt coleg – a venit după mine – la Filarmonica din Timişoara.”

Vali îi răspunde: „Ziceai de premiile de la Bucureşti. Dar acolo, la CLUB A de exemplu, doar iniţiaţii ştiau de noi. Am arhivă cu critică acasă, dar de scos un disc n-am reuşit, apăreau doar flori şi în rest foaie verde… Eu atunci am şi încheiat cu muzica rock, băieţii terminaseră facultatea – despărţirea a fost inevitabilă; am mers pe linia de chitară clasică până în 1990. În Germania vremurile au fost mai bune… Aşa că am revenit de la acustic la chitara electrică, prin 2000. Întâmplător am făcut STARFIGHTER în Munchen, cu nişte instrumentişti foarte buni. Dar bateristul s-a sinucis şi… iată-mă cu HAVOC, cu un tânăr chitarist, dar pe care îl ştiu de când avea 10 ani. Iar aceasta este o trupă care de fapt nu există. Trioul e în Munchen, dar doi dintre băieţi sunt studenţi, la master-class, unul în Anglia, celălalt în Olanda. Sunt muzicieni de top, mai facem repetiţii când putem. Nu avem concerte, dar e interesant şi… cine ştie? Cel mai mult m-aş bucura să pun mâna pe înregistrările de la «Marş funebru…», era o lucrare de o oră, cu timpan, cu efecte, cu show – o nebunie întreagă – nu ştiu pe unde ar putea fi, parcă mi s-a scurs printre degete.”

11 aprilie 2007, clubul bucureştean Green Hours, o adevărată instituţie în jazzul nostru! Surpriză pentru mine de astă dată, pentru că asist la unul dintre concertele de lansare a primului CD VALENTIN FARCAŞ – „Ektoplasmatische Suite” (Soft Records, din nou ei!). Îl regăsesc pe Vali singur cu chitara rece, îl prindem la probe şi filmăm două piese… Plus interviul reporterului meu special Raluca Tămaş, din care am mai transcris: „Tocmai am trecut pe la radio, să fie 30 de ani de cînd n-am mai fost acolo, iar Moţu Pittiş mi-a arătat pe net «Amintiri despre viitor» şi aşa mai departe; am ascultat, mi se pare interesantă muzica şi astăzi. Acum sunt cu chitara clasică, e o mare diferenţă. Cu cea electrică ai trupă şi cari toată ziua amplificatoare, ai de făcut probe de sunet cu atâta enervare… Aici eşti singur, nu poţi bea bere că trebuie concentrare maximă… eşti ca-ntr-un looping! E altă atmosferă, altă muncă – mai mult exerciţiu – e chiar mai stresant decât să cânţi rock. Chitara clasică e vechea mea iubire; după 10 ani de experimente mă săturasem, a fost o ambiţie personală, dusă până la a cânta «Concierto» de Aranjuez cu orchestră (primă audiţie românească, n.a.), ceea ce era deja o performanţă în lumea chitaristică…”

Trebuie adăugat aici că Farcaş a studiat la Conservatorul din Cluj, a concertat cu diverse Filarmonici româneşti din ’71 şi până prin ’87, a interpretat în primă audiţie „Concertul pentru chitară şi orchestră” de Maya Badian, ca şi alte lucrări ale

compozitorilor români. A colaborat cu ansambluri ca MUSICA ANTIQUA, COLLEGIUM MUSICUM ACADEMICUM, ARS NOVA. În ’83 a obţinut Premiul I la celebrul festival de chitară clasică de la Sinaia. Membru UCMR din 1976, a compus muzică de teatru, a participat la turnee în Polonia şi Ungaria. Din 1987, stabilit în Germania, a cântat muzică electronică experimentală la diverse festivaluri de muzică contemporană (Darmstadt, Trossingen), a înregistrat la postul naţional german de radio, acum predând chitara în Munchen.

„Albumul conţine piese mai vechi (compuse şi cântate în România, inclusiv la festivalul de jazz de la Sibiu), dar şi altele mai noi, din perioada germană. Tehnica e de chitară clasică, însă muzica e un fel de fusion pentru chitară; nu e avangardă, pentru că ce-am văzut la Darmstadt sunt numai ciocăneli şi zgârieturi de chitară… Am încercat să fie totuşi muzică, iar publicului i-a plăcut. Am fost surprins, pentru că în general se ascultă un repertoriu standard – Albeniz, Bach… – iar pentru ceva modern e nevoie de muncă serioasă în relaţia cu publicul. Dar, în Germania cel puţin, am avut succes constant. Cu românii muzicieni din Germania mă văd rar, sunt răspândiţi; dar ţin legătura cu Dănuţ Aldea, care e un maestru în computere, pe care-l apelez când am probleme cu tehnica nouă…”

Nu în cele din urmă, pentru că înregistrări radio au fost mai multe, EXPERIMENTAL Q au fost „consemnaţi oficial”, într-o… ambianţă absolut onorantă, şi pe primul volum din seria „Formaţii de muzică pop”, în 1975, despre alegerea căreia site-ul muzicisifaze.com nu are o părere prea bună: „Formaţia din Cluj Napoca era alcatuită din Eugen Tunaru – clape, Valentin Farcaş – chitară şi voce, Nicolae Bucaciuc – bas, Nicolae Delioran – baterie, Gheorghe Marcovici – flaut. Piesa lui Valentin Farcaş, «Flori», e nereprezentativă pentru formaţie, al cărei sunet progressive atrăsese atenţia cunoscătorilor şi iubitorilor de muzică din vreme. În arhivele Radio existau la un moment dat imprimări mult mai fericite, cu tentă jazz–rock. «Flori»-le sună însă didactic, pe alocuri academic – şcolăresc, ca şi cum ar fi fost compuse şi imprimate ad-hoc de către nişte muzicieni evident talentaţi, aflaţi sub presiunea timpului (sau a altor stresuri). Lăsând la o parte compoziţia dată, formaţia poate trimite cu gândul spre WEATHER REPORT.”

După doi ani de la ultima noastră întâlnire, Lorenz Farcas, adică mail-ul lui Vali, atent la emisiunile TV din ţară, este tuşat de documentarul „Remix” dedicat lui Cornel Chiriac, refăcut şi difuzat în martie 2009: „O emisiune emoţionantă, am trăit şi eu epoca respectivă, deşi eram mai mic… Acum cred că, fără «Metronom» şi Cornel Chiriac, nu ar fi fost nici EXPERIMENTAL Q… Când în 1971 am auzit la «Europa Liberă» prima dată «The Inner Mounting Flame» cu MAHAVISHNU ORCHESTRA, după şocul imens produs de ghitara lui McLaughlin, mi-am tras pătura peste cap şi am plâns vreo două ore. Am luat în mână rabla de ghitară made in Poland şi mi-am zis că asta voi face şi eu! O mică parte a dorinţei s-a realizat… Te pup şi multe mulţumiri. PS: Ca elev la gimnaziu i-am ascultat pe SIDERAL live la Mamaia, în restaurant… mamă ce trupă extraordinară!”

Independent de Vali (aveam să aflu mai târziu), în 5 noiembrie 2009, mă trezesc cu un mail din Canada:

„Bună ziua, sunt Eugen Tunaru, compozitorul şi clăparul trupei EXPERIMENTAL QUARTET (şi apoi QUINTET), vă mai aduceţi aminte? 1973 – 1977 a fost perioada mea. Admir ceea ce faceţi, mare lucru! Am fost a treia trupă a ţării în anii ’70, în topul «Săptămîna», dar de fapt singura de rock progresiv. Dacă veţi lua topurile revistei mă veţi găsi şi pe mine pe locul 3 la clăpari, iar despre albumul «Amintiri despre viitor» ce să mai vorbim, că a stat în top ani de zile, iar piesele «Amintiri despre viitor» şi «Atlantida» au fost luni de zile pe locul 1. Într-un timp filmam la TVR săptămânal, iar la radio ne dădeau zilnic. Nu vă scriu ca să mă laud, toată admiraţia vă aparţine, dar poate că veţi găsi în arhive ceva pentru iubitorii de rock şi de asemenea să mă ajutaţi să am şi eu înregistrările.

Văd că pe forumuri această trupă este pomenită din ce în ce mai mult. Eu unul am imprimate piesele: «Amintiri despre viitor», «Atlantida (Legenda Sarmisegetuzei)», «Flori» , «Zorile», «Quintet nr. 2», «Vis Intergalactic», «Imn pentru Giordano Bruno», «Spre Univers», dar îmi lipsesc: «Linişte», «Atlantida 2» şi atâtea altele… În al treilea rând, vă sugerez să le căutaţi împreună cu unii admiratori ai noştri cum ar fi: Ionel Tudor, Florin Ochescu, Sorin Chifiriuc, Dumitru Moroşanu, Aurel Gherghel (cel mai mare era Pittiş, săracul)… Şi poate reuşim să scoatem un CD. Pentru mine e mai greu, fiindcă mă aflu în Canada. Aş dori să refacem formaţia, dacă îi mai găsim pe membri – Vali Farcaş, Marcovici, Deliorean, Bucaciuc – şi să revenim cu ceva concerte (nu îndrăznesc să spun că mi-aş dori un eveniment împreună cu Opera Română), ca să vadă ţara ce calitate avea rockul acelor ani. Eu v-am bătut destul la cap, dar ştiti cum e cu nostalgia… Vă salut şi aştept răspuns, Eugen.”

N-a trecut luna şi am reluat corespondenţa cu Farcaş, trimiţându-i adresa lui Eugen, dar şi pentru a-l anunţa despre difuzarea, sub egida „Retro Clip”, a unui fragment din piesa semnată Q2, aşadar formula următoare, înregistrată live pentru „Emisiunea în limba maghiară”, în jur de 1980. Prin urmare, în săptămâna 7 -13 decembrie 2009, TVR CULTURAL difuza de şapte ori „Feriga albastră”, o piesă orientată preponderent spre jazz-rock, cu următorii muzicieni la lucru: liderul şi compozitorul principal Valentin Farcaş (chitară), Johnny Gherman (pian), Peter Gherman (vioară), Johnny Bota (bass) şi Janci Kovacs (baterie).

Următoarea mutare pentru mine a fost filmarea unui portret Vali Farcaş, pentru TVR INTERNAŢIONAL, chiar la Dingolfing, lângă Munchen, acasă la chitarist, în mai 2010. Care începea cam aşa: „N-am avut idei să plec în Germania, cântam în România din toate poziţiile. Dar când maică-mea a fugit într-acolo, am avut un declic. Era o psihoză, toată lumea dispărea în Germania şi Canada. Şi aşa, din inerţie, pentru că puteam cere să-mi reîntregesc familia, am depus actele. Iar în ’90 – ’91, cum am putut să revin, am făcut-o, dar muzical: am venit în concerte cu «Cartea Tibetană a Morţilor», chitară şi orgă – o muzică experimentală, ca pe vremuri. Prima dată cu succes, apoi aşa şi aşa. Am luat pulsul, eu mă chinuiam cu maşina de scule din Munchen, nu mai era cazul…”

A fost o frumuseţe de emisiune, pentru mine personal, cu Vali în mansardă încercând diverse chitare şi reglaje, dezvoltându-mi un adevărat workshop, cum se spune acum. Mai mult, mi-a povestit că în acelaşi loc s-a reîntâlnit cu basistul primei perioade, Nicky Bucaciuc, s-au jucat la instrumente, că au reluat legătura şi cu canadianul

Tunaru! Aşa că în septembrie acelaşi an, îi filmam la repetiţii acasă la Nicky, în Tunari (acesta trăind deopotrivă aici şi în Suedia!), cu Dominic Csergo la tobe (clujean din generaţia următoare)! După interviul din 12, în 13 septembrie 2010 am filmat – nu la Club A, unde mi-aş fi dorit pentru tot background-ul cu care eram familiarizat deja, ci la Big Mamou. Bine şi aşa, un club cunoscut în capitală, numai că în lipsa patronului Cornel (care m-a sunat de la Viena că nu poate fi acolo), concertul revenirii legendelor clujene a fost ţinut într-o atmosferă de cvasiclandestinitate, doar în faţa prietenilor anunţaţi personal, omul de la mixer plecând de la pupitru o dată cu prima piesă!

Eugen Tunaru: „Veneam din clasic, cu Vali m-am unit prin gustul pentru muzica progresivă a acelor ani. Era moda anilor ’70, mie-mi plăceau YES, EMERSON, FLOYD, Vali venise cu MAHAVISHNU, GENTLE GIANT, CRIMSON. A ieşit un stil fără compromisuri, cu concerte la Filarmonică şi invitaţi din Conservator. Profesoara mea de pian venea de la Moscova, dar auzise de BEATLES şi… până la urmă s-a obişnuit şi cu noi. Eu am mai cântat după aceea cu GRUP ’74, foarte puţin cu SEMNAL M, am plecat apoi afară şi a trebuit să cânt comercial, să trăiesc. În ’90 eram în Germania, la doi paşi de Vali, dar de unde să ştiu? Apoi am ajuns la New York, am revenit, iar până la urmă m-am stabilit lângă Montreal, după Revoluţie. Acum cânt cu trupe din Quebec, dar mai mult singur. Acompaniez coruri, solişti de operă, gospel, mai nou am reînceput compoziţiile.”

Nicky Bucaciuc, cel care a sprijinit şi venirea colegilor din străinătate, toată organizarea din România, antamând inclusive studioul unde au înregistrat într-o zi ceea ce-ar fi putut devein un prim CD EXPERIMENTAL Q: „Nu aveam cine ştie ce scule, dar combinaţia era inedită. La Bucureşti împrumutam de la trupele mari – SFINX, PHOENIX, ROŞU ŞI NEGRU, MONDIAL – care cumva ne luaseră drept copiii lor. Le plăceam şi ne ajutau. Când a venit şi Puiu la tobe, trupa a fost stabilă şi a avut ce să transmită, feeling. «Amintiri despre viitor» a stat în topul «Săptămâna» 54 de săptămâni, dintre care 14 pe primul loc! Am cântat cu GRUP ’74, am acompaniat-o pe Dida Drăgan în turneu în URSS, iar în 1980 am plecat în Germania Democrată. Am avut o trupă foarte bună, cu Gelu Moraru de la REDIVIVUS, Dan Brucker de la BASORELIEF, Romică Rădoi, Daniil Proca. O trupă extraordinară de covers, muzică suedeză. Când n-am mai făcut faţă, am trecut la afaceri cu suedezii, pe care apoi i-am adus şi în România. Dar după 12 ani am reluat basul, ne-am sudat la loc. Poate mai cântăm. Acum am mai stat pe net, să mai găsim din piesele trase la Radio Cluj, în Bucureşti, altfel nu ni le puteam aduce aminte.”

Vali Farcaş: „Cu Genu Tunaru mă ştiu încă din clasa a VI-a, de la Şcoala de Muzică, făceam năzbâtii, săream garduri… Şi flautistul nostru, Marcovici, a avut mult de spus în sound, pe direcţia JETHRO TULL (dar era mai bun, cred, decât Ian Anderson). Când ne-am apucat acum de vechile piese, ne-am dat seama ce mult ne lipseşte, noroc că Eugen are o clapă cu care se poate apropia de acel sunet. Dacă ne vede de undeva poate ne sună sau vă dă mail la TVR, precum Genu. Nici nu-mi trecea prin cap această reunire, dar lui Doru îi declaram mai demult că aş mai fi cântat iar piesele vechi, dar cu cine?”

Nicky se sfătuise şi cu mine în privinţa unui baterist, eu recomandându-i-l pe Ionuţ Micu, dar cea mai bună soluţie a fost tot aceea a lui Romulus Arhire – Dominic Csergo  (nouăzecist, deja notoriu pentru trupele cu care a cântat – KUMM, URMA ş.a.) este clujean la origini, a făcut şi el aceeaşi Academie de Muzică din Cluj şi a aflat de băieţi abia când l-au contactat: „Nu i-am prins la vremea lor, pur şi simplu m-am născut abia în ’80. Dar apoi i-am ascultat pe net şi am fost plăcut surprins. Acum sunt la ora unei mari provocări, am emoţii, dar îmi place din ce în ce mai mult. Muzica lor are ceva din cea contemporană, are acele părţi libere de improvizaţie, dar are şi schimbări de ritm spectaculoase, e o nebunie. Pot să şi compar, peste atâţia ani, şi să văd că Clujul a dat şi atunci, ca şi după 1990, trupe care au propus altceva decât se cânta în mod uzual. Atunci era greu cu sculele, aveai o scuză, acum însă nu!”

Playlist 13 septembrie 2010: „Atlantida” – „Amintiri despre viitor” – „Imn pentru Giordano Bruno” – „Monstrul apelor” – „Flori” – „Quintet nr. 2” – „Omagiu” – „Oash, Celtic County” (piesă nouă!). Un concert transformat, la TVR CULTURAL, într-o Integrală – revival a clujenilor, o lună mai târziu. Nu spun câte telefoane şi mailuri am primit după difuzare (şi reluările care au survenit anii următori), apostrofat fiind că n-am anunţat în presa centrală ori de specialitate despre concert… Cel mai important a fost însă un post scriptum survenit după vreo doi ani, atunci când Soft Records a repus în pagină tot ce a putut găsi în arhive cu Experimental (într-o variantă masterizată de Tunaru): CD-ul „Atlantis”! În 2013, am fost cel mai fericit beneficiar al său, atunci când am cărat după mine discuri pentru Bucaciuc la Goteborg, respectiv Tunaru în Canada… Romulus Arhire să trăiască! Ulterior, când am publicat acea carte a emigranţilor, Soft Records, cum spuneam şi în introducere, a susţinut-o cu un CD oficial. Între piese – „Oash, Celtic County” una dintre cele două piese trase în România, în 2010! O melodie care mă duce cu gândul mereu la „Hoedown” – ELP, cu ritmul maramureşean şi dialogurile solistice dintre compozitorul Tunaru şi chitarist…

„Experimentul” meu continuă prin portretele celorlalţi doi membri, filmaţi pentru TVR INTERNAŢINAL (ediţiile subsemnatului – „O poveste… cu cântec!”). La ceva distanţă de Montreal, în Lacolle, am ajuns graţie unui şofer / ghid implicat la rândul său în muzica Clujului, Marius „Bubu” Luca. Acolo am dat, printre stupi (dar şi sintetizatoare) de Eugen Tunaru. Catalogat în anii ’70 ca unul dintre marii pianiști români din rock, Genu a cântat toată viața, de la cinci ani când a pus degetele pe clapele acordeonului și până în prezent, când este invitat să concerteze pe ambele părți ale graniței canadiano – americane. Dar vârful carierei sale l-a reprezentat grupul din perioada studenției…

„În clasa a VII-a, la Cluj, i-am uimit cu Liszt şi cu «Rapsodia Maghiară», iar profesorii mei au tot sperat să ajung un mare pianist, până am dat de chitaristul Vali Farcaş şi de rock. A trebuit să le combin. Într-un fel a fost foarte bine aşa, dar am terminat Conservatorul mai greu. M-au lăsat chiar repetent un an, nu pe neştiinţă ci când s-au prins că joc pe două planuri. În schimb, băieţii din trupă au răspuns şi ei cu un gest pe măsură – au rămas la rândul lor repetenţi, ca să mai stăm împreună un an!”

În 1977, târâş grăpiş, Genu este repartizat la Teatrul Liric şi Filarmonica din Craiova, ca pianist concertist. Dar putea să şi compună. În camera cu instrumente din Canada, în spatele interviului tronează de altfel un afiş cu „Omul cu două feţe” – un musical, ca şi „Taina cea mare”, care s-au jucat ani de zile. Mai mult, a pus la cale o istorie a jazzului strânsă într-un alt fel de musical, prezentat într-un tur de 12 concerte în ţară (ceea ce avea să-i folosească mult la adaptarea peste ani, mări şi ţări). Dar tot primul spectacol avea să-i schimbe viaţa – neprimind drepturi de autor ani de zile, s-a dus la UCMR cu jalba-n proţap. Şi a aflat că banii care i s-ar fi cuvenit fuseseră retraşi regulat de un director al teatrului. Cum a fost sfătuit să nu facă tam tam, s-a hotărât să plece din ţară.

Personal am crezut, în toamna lui 2010 – după primele trei ture de filmări în Europa (şi 27 de emisiuni – portret) şi ştiind despre proxima reunire a clujenilor autoexilaţi – într-o gală a muzicienilor români care s-ar fi întors acasă, să mai concerteze încă o dată în România. N-a fost să fie, dar peste doi ani speranţele mi-au încolţit din nou, ascultându-l pe Eugen: „Mai merg cu soţia în ţară, dar nu des, pentru că până acolo avem oceanul; ceea ce nu înseamnă că exclud câteva concerte acasă, pentru a reînvia spiritul progresiv al rockului şi al muzicii bune. Nu ne-ar fi greu să revenim chiar…”

Cu Nicky Bucaciuc am ţinut legătura cel mai strâns. Tot venea prin ţară, la un moment dat m-a sunat de la repetiţiile cu Adi Ordean (în contextul GRUP ’74, reuniţi de neobositul şi sufletistul Sandu Albiter, cel care de altfel a asigurat şi instrumentele reunirii EXPERIMENTAL Q). În 2013, acasă la prietenii săi (muzicieni români din Goteborg), încercam să punem cap la cap, măcar din idei, re-refacerea trupei sale de glorie: „Suntem oameni flexibili, dacă fac socoteala ne-am mutat de 16 ori de când ne-am căsătorit, în Suedia după job, în România tot aşa. Acolo am făcut o casă (unde am repetat în 2010), am închiriat-o când am plecat de acolo, acum stăm în alta, mai mică. Şi îmi place acest dualism, deci mă vei tot vedea prin România, aşa că voi răspunde primul dacă va mai exista ocazia unui concert.”

După încă doi ani, Soft Records a mai dat o lovitură – un al doilea CD EXPERIMENTAL (formula Q2, de astă dată), tot din arhive, masterizat sub oblăduirea lui Romulus Arhire – „Reflux”! Producătorul este şi cel mai potrivit om pentru cuvântul de final: „A fost o datorie de onoare pentru mine, sunt legat afectiv de această trupă, nu i-am scăpat în acei ani nici un concert bucureştean. Nu pot uita ce s-a întâmplat jos la Club A. Era un afiş cu mai multe formaţii, iar lumea s-a enervat de la prima, ceva rock amestecat cu folk, în fine. Aşa că fluierăturile au continuat… până la prima piesă EXPERIMENTAL. S-a făcut linişte, au fost aplaudaţi, spectacolul a fost salvat. Din păcate, şi astăzi există mari confuzii; un colecţionar polonez susţine sus şi tare că CD-ul produs de noi – «Atlantis» – ar fi de fapt înregistrarea concertului din 2010. Eu mi-aş dori să pun însă mâna pe acel concert «Marş funebru la moartea unui astronaut» şi să mai editez un CD, merită!”

Adaptare după Doru Ionescu – „Timpul Chitarelor.

Muzica tinereții… a la Cluj” (2015, editura Eikon)

Din 2015, TVR 3 (re)difuzează portrete ale unor trupe și muzicieni pop-rock-folk-jazz, din țară și din diaspora, în fiecare sâmbătă şi duminică, de la ora 22.00, sub egida Remix! Lista completă a linkurilor către emisiunile deja difuzate, care se pot viziona online pe site-ul TVR:

http://tvr3.tvr.ro/emisiuni/remix_14038.html#articole

FOLLOW US ON:
Festivalul „dichis
GRIGORE CULIAN – u

office@alterculturo.com

Rate This Article: