Monday, Aug 21, 2017
HomeEvenimente cu suflet românescEMY DRĂGOI de la București la Paris…

EMY DRĂGOI de la București la Paris…

...în 2016 înapoi în România cu mai multe proiecte!

http://www.amosnews.ro/caravana-jazz-manouche-omagiu-django-reinhardt-stephane-grappelli-la-clubul-taranului-2016-09-26

Mâine, la sala Studio a Teatrului Național București, apoi în 14 octombrie la Clubul Țăranului revine Emy Drăgoi; marele acordeonist stabilit la Paris se află într-o serie de concerte sub egida mai multor proiecte: “Caravana jazz manouche” (invitată: Anca Sigartau) , “Cineacordeon” (cu Medeea Marinescu) și nu în ultimul rând “Magic Național” (cu Ion Caramitru). Totul va culmina cu festivalul “Christmas Jazz”, care se va desfășura anul acesta la TNB.

„Provin dintr-o familie de muzicanţi, am crescut cu acordeonul de mic, bucuros că pot să mă exprim prin acest instrument… Mai întâi am învăţat muzica de la tata şi… după ureche. El a fost mentorul meu, în paralel am fost autodidact, am cunoscut folclorul românesc. Apoi am făcut şcoala de muzică, am dat şi de muzica clasică. Totul a venit pe etape, ultima fiind jazzul. Pentru că de la 19 ani am ajuns în Franţa. Cursurile de jazz au fost apogeul pentru mine, prin această muzică am întâlnit artişti consacraţi – Bireli Lagrene, Didier Lockwood, sunt prieten şi acum cu ei.

Se repeta pentru mine, dar cu alte date, povestea marelui violonist Florin Niculescu, absorbit de jazzul franţuzesc şi lăutăresc, zis Manouche… Emy venise de fapt de unul singur la club, cu un film cu Charlie Chaplin proiectat pe fundalul scenei. Era cel mai nou proiect al său, cu un nume ciudat – „Cineacordeon – Emy Drăgoi plays Charlie Chaplin”, un titlu ciudat, oricum aş lua-o. „Mi-am împlinit un vis mai vechi, legat de pasiunea mea pentru filmele mute şi pentru acest actor genial, fără vârstă. Practic, realizez (în timp real, cum se spune, n.a.) ilustraţia muzicală a filmelor mute, simultan cu succedarea secvenţelor cinematografice (vechile sale scurtmetraje). Senzaţia nu se poate povesti, gândiţi-vă că aşa el a inventat majoritatea tehnicilor şi gag-urilor apărute mai târziu în filmele artistice, acelea cu sunet.” Exact ceea ce a făcut la un moment dat şi pianista Ramona Horvath la Paris, dar cu acordeonul.

De loc din Slănic Prahova, fiul lui Bică Drăgoi şi-a depăşit maeştrii… Dacă la opt ani cânta deja cu tatăl său la nunţi şi la botezuri, curând a fost înscris la şcoala de muzică din Ploieşti, unde a deprins şi teoria muzicii. Un cadru care i-a permis să participe la turnee în ţară cu diverse orchestre. La 20 de ani s-a stabilit la Paris şi a început să studiaze pianul la Academia „Bill Evans”. Un alt cadru, în care a întâlnit unii dintre cei mai mari artişti: Richard Galliano, Marcel Azzola, Didier Lockwood, Bireli Lagrene, Rosenberg etc. „Trebuie să-i mulţumesc întâi lui Dumnezeu, pentru talent, aşa mi-a fost mai uşor, şi sper să duc mai departe ce-am învăţat de la tata. Şi nu doar muzica, pentru că de la el am învăţat cum să mă port în lume, el avea drag şi de literatură, în special pentru pentru poezie; mi-a zis Emy în cinstea lui Eminescu, pe care îl considera un zeu al românilor.”

Drăgoi a cântat în orchestra lui Philippe Lebel şi a studiat cu renumitul acordeonist şi pedagog Jean Demeux, mai apoi cu Jean Corti, Isabelle Durand, Daniel Colin, Armand Lasagne, Didier Lockwood. Cu pianistul Antoine Hervier, a înregistrat în 2002 primul disc – „Accordion Steeple” -, o combinaţie între clasic şi jazz. „Franţa a fost pentru mine o surpriză neaşteptată, dar plăcută. În România acordeonul e bine cunoscut, mai ales în orchestre, nu zic nu, dar în Franţa are altă imagine şi valoare, este foarte respectat. M-am adaptat foarte repede, mi-am tradus folclorul franţuzesc cu acordeonul. Am înţeles uşor şi muzica lor, căci şi bagajul meu de cunoştinţe era bogat! Mi-a trebuit să învăţ doar limbajul, iar la şcoala de jazz mi s-a lămurit totul. La academie am mers să învăţ partituri, armonii, orchestraţiile de jazz, aşa a început de fapt cariera mea la Paris.”

A urmat albumul „La Ballade pour Claudia”, înregistrat cu trei instrumentişti francezi, care i-a adus titlul de „Artistul Anului 2005”, ca şi acela de cel mai bun acordeonist de jazz. Alt disc – „Etno-fonia” – a fost distribuit în 36 de ţări, apoi mi-a mai povestit el: „În 2008 am fost în turneul cu prelucrări după melodiile Mariei Tanase – «De la folclor la jazz – Maria Tanase», urmat de un tur cu Teodora Enache, una din cele mai bune voci româneşti de jazz, o profesionistă desăvârşită.” Încet încet, Emy a ajuns să se implice în numeroase proiecte, interculturale, între ţara sa natală şi Franţa, cum spune el: ţara care l-a adoptat artistic. Una dintre realizări – Centrul Cultural European de Muzică şi Artă „Emy Drăgoi”, fondat la Bucureşti, prin care derulează festivaluri, concerte, dar şi cursuri de muzică, unele dintre ele organizate în parteneriat cu Liceul Francez din Bucureşti.

Atras de pedagogie, a adaptat o metodă de învăţare a acordeonului pentru copii de vârstă preşcolară, de asemenea una pentru învăţarea muzicii ţigăneşti. „Avem două şcoli de acordeon – una la Bucureşti, la care s-au înscris 130 de copii ai diplomaţilor străini. Cealaltă este la Ploieşti, de fapt o clasă specială pentru copii defavorizaţi, în special de etnie rromă. Îmi place enorm să lucrez cu copiii, să le dau o speranţă; să-i vezi cum se străduiesc să te mulţumească, cum vin nerăbdatori şi cu plăcere la cursuri. Aşa făcea de fapt şi tatăl meu – aduna copiii din Vărbilău şi îi învăţa acordeon în grădină, zeci de copii! Iar eu, la patru ani, ştiam cântecele tuturor. Visul meu e să-i duc pe cei mai buni elevi ai mei la concursurile internaţionale. Acordeonul este un instrument care merită redescoperit, cum am văzut la un concurs de la Moscova, unde e foarte apreciat. Dacă vrei să ştii, am o colecţie de peste 60 de acordeoane, cel mai valoros cred că este chiar primul acordeon din lume, fabricat la Viena, în 1829, pentru o doamnă de vază care nu putea să asculte pianul în grădinile palatului, fiind greu de cărat. Aşa a apărut acordeonul – numit iniţial «pian cu bretele».”

Oficial, probabil că cel mai important demers al său îl reprezintă Festivalul Internaţional „Nopţi albe de acordeon”, început în 2006, desfăşurat simultan la Bucureşti şi Ploieşti. „Când am organizat prima ediţie, eram foarte încrezător, cu multă energie şi toate intenţiile bune. După 15 ani de Franţa, am găsit aiic la mare cinste şmecherii, nu profesioniştii; nu munca, ci tertipurile. Apoi m-au mai descurajat prietenii, felul în care se fac afacerile aici; chiar şi în show-business, se doreşte câştigul uşor, dacă se poate din şmecherii ieftine. Deşi am avut o echipă foarte bună, a trebuit ca eu să susţin financiar fiecare ediţie, iar asta m-a dat un pic inapoi.” Dar nu s-a oprit, iar ediţiile care s-au succedat au avut ecouri şi aici, şi în lume, prin artiştii cei mai mari pe care i-a adus (Galiano, Mosalini, Azzola, Contet, Jibanov, Abbas ş.m.a.) şi genurile prezentate, de la muzica clasică, la variete, cafe-concert, jazz, tango şi până la muzica lăutărească.

Motiv şi pentru un ultim subiect obligatoriu pentru Emy: „Jazzul Manouche este de fapt gipsy jazz, ca gen muzical. L-a cântat Django Reinhardt, după ce ascultase foarte mult jazz american. De la imitaţie a trecut la creaţie şi a reuşit să nască un stil propriu şi original, pe care îl cântăm noi astăzi; a gândit mult şi inteligent muzical, câştigând valoare. Eu am descoperit acest gen Manuche cu Bireli Lagrene, Didier Lockwood, iar din România mai sunt acolo câteva capete de afiş, precum Florin Niculescu, Costel… Mă bucur pentru toţi aceşti români care duc steagul oriunde în lume, cu mândrie, câştigând recunoaştere pentru ţara noastră. Am înţeles foarte repede acest manouche, nu diferă prea mult de improvizaţia noastră nativă din muzica lăutărească, ca şi cea din fosta Iugoslavie ori Bulgaria… Este structurat ca şi muzica românească, dar nu are treabă cu standardele de jazz cunoscute, ci mai multă patimă, şi acel sentiment ţigănesc.” Evenimente, spectacole şi festivaluri. Unul dintre ele e “Christmas Jazz”, iar primăvara “Picknic Jazz”, În cluburi – proiectul fusion-jazz cu cvintetul său, HOT JAZZ CLUB BUCUREŞTI. Pentru viitor, îşi dorea să schimbe direcţia – cu o surpriză – spre muzica sacră, plus discul „All Of M”, dedicat marelui jazz din anii ’50. „Îmi place să cred că sunt un soţ şi un tată; din educaţia primită de la părinţi, am un mare cult pentru familie (am două fetiţe). Şi m-am apropiat mai mult de Dumnezeu! Am o mai mare linişte sufletească acum. Încerc să fiu sincer, iertător, să nu dau ascultare orgoliului; oricât de greu e să izbuteşti în lumea de azi, simt ajutorul lui Dumnezeu la orice pas. Fără credinţă nu poţi realiza nimic, iar talentul cred cu tărie că ne e dat de Sus, nu vine neaparat pe linie de familie. Chiar dacă eu provin dintr-un lung şir de lăutari, puteam foarte bine să mă nasc fără pic de talent, dacă El n-ar fi vrut să-mi dea.”

Doru Ionescu / Alterculturo

Post scriptum: În toamna lui 2016 ar fi trebuit să se desfățoare a X-a ediție a Festivalului “Nopți albe de acordeon”, o ediție aniversară dorită cu participarea celor mai buni performeri la acordeon din toate registrele, cărora li s-au dedicat edițiile trecute ale manifestăriii (clasic, folclor, jazz, tango, contemporan, musette, swing, film), care se va amâna pentru a găsi timpul liber pentru toți artiștii care se dorește să fie invitați. Iar ca link de final – ediția Remix cu numărul 305 din 28 iunie 2012, cu reportajul de la Clubul Ţăranului. O emisiune care a mai conţinut un portret al marelui baterist de jazz Eugen Gondi, filmat cu doi ani în urmă la Amsterdam. Acesta a fost de fapt ultimul episod, în care noua generaţie din jazz era reprezentată de un acordeonist oferit pe tavă de impresara sa, vechea noastră prietenă şi colaboratoare Dana Cristescu. O emisiune redifuzată de curând la TVR 3, pe care o puteți urmări aici: http://www.tvrplus.ro//editie-remix-453563

FOLLOW US ON:
LEOPOLD REISENAUER (
LUCIAN BAN, un piani

office@alterculturo.com

Rate This Article: