Sunday, Nov 19, 2017
HomeAventura VideoDiscograficăDECEBAL BĂDILĂ – Nothing but Bass!

DECEBAL BĂDILĂ – Nothing but Bass!

DECEBAL BĂDILĂ – Nothing but Bass!

http://www.bucharestjazzfestival.ro/concerte/second-meeting-decebal-bdil-petric-andrei-vlad-popescu

O recentă vizită privată în România a marelui basist român (rezident din anii ’90 în Germania) și o postare pe facebook cu vechiul său colaborator Marius Preda mi-a dat ideea să-l întreb de sănătate (nu-l mai intervievasem din 2011, pentru TVR Internațional, o filmare fructificată și într-un portret Remix la TVR Cultural, redifuzat în iulie 2016 la TVR 3, aviz fanilor). Așa am aflat că vechea sa dragoste pentru muzica braziliană îi dă din nou ghes: „Încep un turneu care se va încheia cu un nou disc, de astă dată împreuna cu renumitul chitarist și aranjor LULA GALVAO din Rio de Janeiro. Este cam mult de umblat, dar nu contează când e vorba de muzica preferată. În 23 septembrie voi fi din nou pe scena de acasă, la Bucharest Jazz Festival, cu Petrică Andrei și Vlad Popescu.“ http://tvr3.tvr.ro/remix-il-prezinta-pe-decebal-badila-unul-dintre-marii-basisti-jazz-ai-europei_17332.html

 

Drumul lui Decebal, ca şi cel al fratelui său, regretatul Ovidiu Bădilă, a fost însemnat cu muzică de mic copil. Nu mai contează azi că şi-a dorit pianul, că nu a putut să studieze la început decât vioara şi… aşa mai departe. Cert e că a avut mari abilităţi şi într-ale matematicii, dezvoltate timp de mai mulţi ani. Dar de la 10 ani contrabasul şi chitara bas i-au stat în lumină şi, pentru că Ovidiu, care păşise cu acelaşi instrument pe calea cultă a muzicii, nu mai făcea faţă solicitărilor din jazz de la marii instrumentişti români ai genului, de la 14 ani muzica cea mai liberă l-a acaparat pe Decebal întru totul. Anul 1990 a fost crucial pentru viaţa sa. Absolvise o secţie de matematică – fizică la Universitatea din Bucureşti şi mai avea doar de susţinut lucrarea de diplomă, când a plecat în turneu în Germania cu Mircea Tiberian şi Eugen Gondi. Se întâmpla în mai, iar în septembrie – când ar fi trebuit să încheie capitolul „exact“ – a început o altă facultate, de muzică, la Köln.

„Ovidiu a evoluat în toate stilurile cu contrabasul, iar la Conservator avea un trio cu care repeta la noi acasă. Eu aveam 10 – 11 ani şi deja eram zăpăcit de Oscar Peterson, de Eugen Ciceu – eu asta avusesem în cap -, şi-l admiram din umbră pe pianistul lui Ovidiu. Dar fratele meu a realizat că am calităţi şi m-a prezentat lui Florian Lungu, Johnny Răducanu, Dan Mândrilă, care m-au adoptat pe dată. Ovidiu s-a concentrat de atunci pe muzica clasică, în 1987 a

ieşit în Italia, a supravieţuit cum a putut – cu câte un contract de două luni – iar după un concurs a fost acceptat într-o orchestră din Germania, aşa că în 1989 activa acolo din plin. Când l-am vizitat anul următor, el deja mă înscrisese la secţia de jazz de la Köln. De atunci am fost hotărât pe drumul meu.“
Decebal îl cunoaşte la un moment dat pe fabulosul pianist Eugen Ciceu „Cicero“ (stabilit de ani mulţi în Germania şi Elveţia şi devenit un icon al melomanilor din toată Europa), idolul său din copilărie. Şi mi-a mai spus că – la cutremurul din 1977 – muzicianul a înregistrat la Berlin un concert pentru un disc dublu, ale cărui încasări a vrut să le doneze sinistraţilor din România. Dar Ceauşescu n-a acceptat. „A venit aici în primii ani ’60 şi în scurt timp i-a înnebunit pe toţi cu modelarea muzicii clasice pe swing, samba, bossa-nova. I-a impresionat pe intelectualii germani, la 24 de ani un pianist român devenise milionar! A făcut o carieră impresionantă, a avut un trio fabulos, dar unii nu l-au recunoscut ca muzician de jazz (deşi asta făcea, era clar pentru toată lumea). În 1994 a fost în România, în mai la Sibiu, iar în august la Sala Radio. Numai că basistul lui nu a mai putut ajunge. Florian Lungu ştia de mine că sunt la părinţi, la Bucureşti, şi aşa am putut cânta împreună prima dată.“

Dacă a pomenit re-numele lui Moșu, iată ce-mi spunea Florian Lungu în interviul – carte publicat de curând: Concertul era pe 23 august la Sala Radio şi i-am rezervat cu o zi înainte exact Studioul 4, adică sala de concerte, pentru două ore, să facă o repetiţie cu Decebal Bădilă. Bassistul în vârstă atunci de 26 de ani a venit ud de emoţie, cu un mic amplificator şi cu ciudăţenia lui de ghitară bass, care era făcută din două bucăţi legate între ele prin două ţevi de inox… şi a început repetiţia. Eugen Ciceu, cu o stupoare greu de exprimat în cuvinte, şi-a dat seama că nu avea ce repeta, fiindcă Decebal îi ştia toate piesele pe dinafară (…) Şi nu oricum, ci simţindu-l, intuind următoarea mişcare. Şi zice Eugen: „Nu înţeleg cum face treaba asta. Eu am lucrat, de pildă, cu doi mari bassişti ai lumii, Niels-Henning Oersted Pedersen şi Aladar Pege. Dar vine un copil sub 30 de ani şi îmi ghiceşte intenţiile.” Și încă român de-al lui. Repetiţia a durat un sfert de oră, concertul a avut loc a doua zi şi a fost excepţional. Iar de atunci Genu a cântat numai cu Decebal, care stăpânea la fel de bine ghitara bass ca şi contrabass-ul (…) Finalul existenţei sale artistice a fost legat indisolubil de colaborarea cu Decebal Bădilă, ceea ce pentru bass-ist a însemnat o mare realizare.

Decebal se cunoscuse cu Cicero la un salon internaţional, rămăseseră în legătură telefonică, îi ştiuse pe dinafară toate discurile La întoarcerea în Germania, Ciceu l-a cultivat pe Bădilă (şi există câteva dovezi superbe pe youtube, iată doar una: https://www.youtube.com/watch?v=5emXTgL7Guc) până la a pleca să cânte într-un lung turneu în Japonia… care n-a mai avut loc, maestrul decedând cu puţin timp înainte, în decembrie 1997. Decebal a mers oricum pe drumul său, iar dacă am deschis lista cu Cicero, trebuie continuată cu alți câţiva colaboratori de prestigiu: Clark Terry, Sammy Nestico, Bob Mintzer, The Temptations, The Supremes, Bireli Lagrene, Graham Haynes, Shirley Basey, Maria Schneider, Horst Jankowski, Markus Stockhausen, Tony Lakatos, Wolfgang Haffner, Peter Weniger, Jiggs Whigham, Ivan Lins, Roy Hargrove, Paul Kuhn, Max Greger (o listă veche, primită acum 10 ani de la A & A Records). Aici o apariție cu bigbandul SWR: https://www.youtube.com/watch?v=3t_rAkvmNHA

L-am găsit pe Decebal departe de lumea dezlănţuită, într-o casă situată într-un sat anonim (Hungen parcă), neştiut nici de el cu un an şi jumătate în urmă. Cu legături bune spre Frankfurt – aflat la doar o jumătate de oră – românul balansează tumultul scenelor de concert şi al studiourilor de înregistrări cu un loc în care îşi poate exersa o altă pasiune. „Studiez diverse instrumente, pentru că sunt încă responsabil, compun, plec mai puţin. Sunt la 3 – 4 – 5 ore de colegii de scenă. La concerte, germanii se duc ca la muncă, repetiţiile nu sunt multe. Iar jazzul nu e aşa de popular pe cât s-ar crede, statisticile au arătat că popularitatea sa este sub 1% din totalul genurilor de muzică. Prin urmare, nici la radio ori la televiziune nu este mai vizibil. Pentru mine, format la şcoala jazzului, rămâne la ideea de stare de spirit, de atmosferă, de dialog între muzicieni. E greu astăzi, lumea aleargă după bani. Eu am fost plecat 10 ani; acum, de doi ani, sunt hotărât să stau acasă. Concertez lunar – că e big band, trio sau cvartet.“

Dintre numeroasele apariţii discografice, eu știam la ora interviului cele două albume ale sale cu atâtea rezonanţe româneşti, „Nothing But Bass“ (1995) şi „Archibald’s Dance“ (2001) – acesta cu Marius Preda (piesa titulară, o prelucrare după „Hora din caval“, cum îmi destăinuia țambalistul, este o bijuterie, căreia mă voi strădui personal să-i fac la un moment dat un videoclip pentru Alterculturo, iată un link: https://www.youtube.com/watch?v=YUZTSPfTgnM). În portretul lui Preda din toamnă, am putut vizualiza o repetiție – filmată și editată tot de un român, Andrei Dinu – a celor doi cu percuționistul român Adrian Ciceu (fratele lui Eugen, stabilit la Berlin): https://vimeo.com/13520021. De asemenea, prezența la un festival parizian în 2010, în compania marelui violonist Didier Lockwood (același trio de pe disc), cu un program deplasat fin spre manouche: https://www.youtube.com/watch?v=x2XYshQIQWo.

În 2011, la ora interviului, Decebal nu mai cântase de patru ani în România, deşi altfel acceptă cu plăcere întâlnirea cu publicul român, de care se bucură în mod special. Din fericire, a urmat o perioadă mai fastă în legăturile sale cu România, la un moment dat și un festival de basiști. Cele mai importante cântări (ultima consumându-se la Sala Radio, în februarie https://www.youtube.com/watch?v=lRTrBnhtzEc) le are, din punctul meu de vedere, cu pianistul Petrică Andrei și bateristul Vlad Popescu, capi de serie ca și Decebal ai generației lor (au și un disc împreună, probabil singurul editat în România, în urmă cu un deceniu – „Joy of Life“).

Pe de altă parte, după ce l-am văzut la un festival „Bucureşti Jazz“ cu un chitarist brazilian de senzaţie, Marcinho Eiras, am observat atracţia sa faţă de muzica tradiţională din America de Sud, care în această toamnă, cum scrie în introducerea la articol, va avea o nouă ilustrare: „Am stat puţin în Brazilia, acum şapte ani, o lună şi jumătate, dar suficient ca să încep să înţeleg limba, textele. Cu muzica e o altă poveste, sunt victima ei. E un miracol, un amestec unic cu ritmul, cu trăirea generaţiilor de-a lungul ultimelor trei secole – un melanj cum n-am întâlnit nicăieri.“

Doru Ionescu

adaptare după Povești cu cântec din diaspora.

100 de români și aventurile lor muzicale (ArtPrint, 2014)

Post scriptum: În septembrie 2006, la Parlament, am avut privilegiul să filmez o expoziţie de pictură a lui Virgil Fâciu, in memoriam Ovidiu Bădilă. Cu acel prilej am putut strânge câteva informaţii despre fratele lui Decebal, pe care le iterez când am ocazia, folosind o piesă numită „Heroes Fields“, pe care acesta o interpretează solo, pare-se preferata fratelui dispărut. Memoriei sale îi sunt dator cu câteva minime precizări:

Ovidiu s-a născut în 1962, la Constanţa, dar a studiat muzica în Bucureşti. De la o vârstă fragedă, a primit recunoaşterea pentru talentul şi pentru improvizaţiile sale. A avut performanţe nu numai pe scena muzicii clasice, ci şi în aceea contemporană, în jazz şi în muzica de film. În 1985, regimul comunist din România îi interzice să părăsească ţara, situaţie critică depăşită după doi ani, când emigrează în Occident. Dintre muzicienii români celebri, a studiat cu Sergiu Celibidache (cursul de Fenomenologie Muzicală, fiind preferatul maestrului) şi cu Wolfgang Guttler. A câştigat numeroase competiţii internaţionale, între care cele de la Markneukirchen (1985), Reims (1988) şi San Sebastian (1989). La rândul său, a predat muzica la Şcoala de Perfecţionare Muzicală din Torino, iar din 1992 a fost profesor la Colegiul Muzical din Trossingen. În 1998 a început să predea şi la Academia de Muzică din Basel. Măcar atât să ştie lumea despre un alt supermuzician din diaspora.

Şi am revenit la Decebal: „După 20 de ani văd că fac acelaşi lucru ca la 14 ani, doar că altfel, la alt nivel. Mă întreb des dacă am făcut alegerea bună, pentru că mulţi dintre vechii mei colegi au intrat în alte domenii, şi-au deschis firme, unii au succes, alţii au bani. Consider că n-am ales niciuna dintre acestea, ci că am tot căutat drumul să mă descopăr pe mine. Generalizând, am descoperit şi alte faţete ale vieţii, am învăţat lumea prin prisma muzicii, ceea ce este fantastic!”

fotografii de Mirel Leventer și din arhiva personală

FOLLOW US ON:
MARIUS DOBRA și blu
La pensie, SABIN PAU

office@alterculturo.com

Rate This Article: