Saturday, Oct 21, 2017
HomeRomânia de pretutindeniDe la Minutul Unu, din nou, cu CORNEL BUMBU – Buenos Aires

De la Minutul Unu, din nou, cu CORNEL BUMBU – Buenos Aires

De la Minutul Unu, din nou, cu CORNEL BUMBU – Buenos Aires

http://minutulunu.ro/ 

„Am ajuns în 1997, după inflația din anul precedent, de după alegerea lui Constantinescu; era haos, atunci am decis să plec, nu mai puteam… Eu, soția și fetița de 14 ani… Am plecat cu viză de rezidență temporară – pe 27 mai am ajuns la Buenos Aires, cu un număr de telefon în buzunar, care pe moment nu m-a ajutat cu nimic; nu ştiam nici spaniola, iar comunitatea de români – aveam să aflu mai târziu – nu număra mai mult de 200 de persoane în etate (cu vârste de 70 – 90 de ani, plecate după război).” Acesta este Cornel Bumbu, de loc din Suceava, revenit de mai puţin de un an la baştină, deocamdată pentru a înfiinţa un ziar, „Minutul Unu”, deşi…

…Era în presă (NordPress, ziarul și trustul care ținea ziarul) încă din 1990, de la nr 7 – cu o excepție de doi ani, când a fost acaparat de vizual, Televiziunea Agapia, tot de la Suceava, pe cablu, primul post care a transmis în direct. Şi l-a cunoscut pe consulul Argentinei în România, Giuseppe Rodolfo Gentile. Acesta i-a sugerat să sune un inginer de la ARO Pitești, ajuns prin 1979 să reprezinte firma argeşeană în Argentina și Brazilia. L-a întâlnit ceva mai târziu, deocamdată a dat 300 $ pe un drum până la hotel Athenee Palace, acolo au stat câteva zile cu peste 100 pe noapte, deci se poate spune că au păşit tustrei cu stângul în emisfera australă… În fine, a dat şi de Liviu, care l-a ajutat să închirieze un apartament pe o lună, care a costat cât hotelul pe două zile. Tot prin el a cunoscut alți români, între care unul avea un hobby – bucătăria – şi lucra la un bancher. Care bancher poseda antichităţi, pe care le dorea restaurate.

„Eu plecasem cu bani pentru un an de zile (22 000 dolari la purtător – nu erau foarte mulți, atunci salariul minim era 500 pesos – monedă puternică, la paritate 1/1 cu dolarul), de întors la 37 de ani nu mai aveam unde, pentru că vândusem absolut tot în ţară. Dar în România fusesem într-un cerc boem – literați, pictori, muzicieni – vezi Virgil Parghel, pe vremea lui Ceașcă… Şi aveam un hobby – să restaurez, autodidact. Mihai – bucătarul de la bancher – m-a întrebat de ceramică, de tablouri, dacă mă bag. Niciodată n-am zis nu, chiar dacă nu știam nimic. Am acceptat serviciul, am început cu trei tablouri de curăţat, ceea ce chiar știam. 1500 $ în trei săptămâni, cu avans 500 pentru materiale. Eu luasem cărți la mine, trase la xerox, aveam habar de soluții, lacuri etc. Le-am făcut superb.” Pofta a venit mîncând, cum se zice – a continuat cu ceramica (restaurată muzeistic, pe dorinţa patronului), încă 1500, apoi arme de colecție, porțelan, mobilă… „Eu nu făcusem aşa ceva, dar l-am sunat pe Emil Burlacu (fost pictor de icoane, a murit acum câteva luni) care mi-a arătat tot ce nu ştiam. Cireș, tei, trandafir, cuter, traforaj, chituri, într-un an şi jumătate am restaurat tot ce se putea, pe o sumă frumușică.”

De la sfârşitul anului, românul descurcăreț ajută în weekend barul de care îngrijea Mihai, știind câte ceva despre cocktail-uri. La moşia de 500 hectare se juca polo călare pe iarbă – sport scump, lume aristocratică… Cornel deja învăţase spaniolă. Pentru ca după doi ani să-şi deschidă atelierul său de restaurări în Pilar – zonă rezidenţială la 50 km de capitală, plină de comerţ cu antichități. „Am cumpărat cele cinci manuale ale restauratorului publicate în spaniolă şi am deschis firma la 20 m de sediul unui ziar – „Pilar de Todos” (Pilar pentru toţi). Eu aveam încă pasiunea pentru presă, rămăsesem atașat de acel miros din tipografie – le-am povestit că am fost ziarist, ne-am împrietenit… Argentinienii știau că sunt singur și m-au ajutat toți; eram singurul român în zonă, îi distra accentul meu… Şi le-am propus să le scriu ceva, iar ei să mă corecteze. Gramatica e ceva mai complicată, accentele schimbă sensul… la fel literele duble faţă de cele simple… Masculinul uneori e feminin pentru noi, ca în franceză. Mă şi tachinau, oferindu-mi «un cafea».”

Dar şi Ismail era luat peste picior de români, în „Toate pânzele sus”! Cornel a început să compună articole, fiica sa – deja în ultima clasă de liceu, adaptată perfect – îl mai corecta, ca și cei de la ziar. A început cu un editorial – „100 de întrebări pt sfârşitul secolului”, simplu, tot autorul dădea și răspunsurile, câte 10 săptămânal, în ziarul care apărea sâmbăta dimineaţa… Succes total, l-au poziţionat pe pagina a treia sus, cu fotografie (acolo sunt articolele importante, vă spun eu din proprie experienţă, unde deschide lumea prima dată ziarul). „Vreo doi ani am publicat acest editorial, mai întâi cele 12 episoade, pauză, altă serie. Pentru că după prima lună de pauză, directorul mi-a arătat o scrisoare în care era întrebat de ce nu mai scrie domnul român? Până prin 2004 am tot publicat, de la un moment dat fiind şi plătit. Bine, aveam și atelierul, din el trăiam.” Apoi a avut ambiția să facă propriul ziar, deja știa mersul, bucătăria, tipografia, distribuţia, cu un prieten care se pricepea şi la grafică, la paginație. Din titlu a pornit cu dreptul – 50 „El Cincuenta” (respectiv anii ’50 – cei mai buni de după război pentru toată lumea, cu tot boom-ul economic). Un ziar cu un puternic impact pe piaţă, în limba spaniolă, făcut de un român! Între 2004 şi 2006, săptămânal, gen magazin – cu politică locală, națională, internațională, economie, pagina veterinarului, pagină de artă, rețeta şi cocktail-ul săptămânii, că devenise expert.

„Ei n-au naţionalisme ca noi, te ajută dacă pot, te adoptă. Am avut publicitate şi de la primărie… L-am închis când a început inflația, am redeschis atelierul de restaurări, iar în 2007, după 10 ani, am venit în România. M-am întâlnit cu fratele meu, ne-am decis să importăm ratan sintetic și natural din China în Argentina, mobilă de grădină. (Eu am continuat și cu antichităţie – cumpărare / vânzare). Au venit primele două containere cu vaporul, dar în 2008 a apărut şi criza, am scăpat ieftin, totuși n-am pierdut. În 2010 – 2015, inflaţia în Argentina a tot crescut, pe an aproape cu 100%, nu mai mergea nimic. Eu am lucrat în România în metrologie, un prieten de familie avea o fabrică de expandat / profilat tablă, m-a chemat să-i preiau toată partea CTC. Bine plătit, dar la cinci ore pe drum zilnic a trebuit să abandonez, nu mă recuperam în weekend. Am făcut proiectul unui alt ziar în 2011 – „Tribuna Republicană”, mai modern, cu un întreg grup de prieteni în spate. Titlu foarte bun, salutat de multă lume, toate păreau să meargă ca pe roate, deja funcționa, dar anul următor a trebuit să ne oprim. Până la urmă nu l-am mai scos, într-o săptămână dolarul a crescut iar cu 100%. Am vrut un săptămânal și mai tare, dar profilat pe partea culturală, pe artă. Tot aşa, am lucrat experimental vreo trei luni pentru pilot. Apoi cu alt prieten am deschis o consignație, ținută până am venit aici. Cu încă un prieten am întreţinut o rețea uriaşă de automate de cafea, în zona de nord a capitalei – vreo mie de mașini.”

Argentina figurează în Guinness Book cu un record negativ: în două săptămâni s-au perindat la conducerea țării nu mai puțin de șapte președinți! Iar Cornel a făcut, în fine, o pauză în viața sa… e un fel de a spune pauză, mai curând o repriză românească: „Între argentinieni, am un foarte bun prieten, Abel Ricardo Basti – ziarist și scriitor – căruia i-am tradus din spaniolă în română. Eu aș vrea să-i aduc cărțile în România, ca agent, acum caut editură (deși am înțeles că nu prea se mai citește ca pe vremuri). Eu am venit aici după 20 de ani, s-au schimbat multe. Nu știu cât am să stau, dar am proiectul cu ziarul – care e deocamdată online -, cel cu cu cartea… În privința ziarului m-am sfătuit cu un prieten și confrate de aici, Doru Popovici Octavian, în privința acestui săptămânal gen magazin, în varianta print distribuită la nivel național. Trebuie câteva persoane total dedicate – pe distribuție, publicitate – și iese, nu ușor. Am venit în România pe 30 ianuarie 2016, o lună am stat în București, să mă acomodez, apoi am plecat la Suceava unde locuiește mama mea. Am reluat legăturile cu multă lume, cu foști colegi ziariști, cu cei noi în branșă. Am avut și câteva oferte – la o televiziune, un radio – dar încă îmi caut făgașul pentru proiectele mele, nu pot să stau cu fundul în două luntri, cum se spune; dacă mă apuc de ceva, eu mă dedic total.”

Doru Ionescu / Alterculturo

FOLLOW US ON:
GILMAR OPRIŞAN din
MARIUS POPP a plecat

office@alterculturo.com

Rate This Article: