Monday, Aug 21, 2017

DAN CHEBAC și caii săi liberi

DAN CHEBAC din nou în România: 21 iunie 2017

https://www.youtube.com/watch?v=hSO78MVKDMs

Am difuzat Dan Chebac o singură dată, în septembrie 2006, la TVR CULTURAL, într-o rubrică Remixnumită Noutăți… în arhiva TVR. Era o filmare din 1974, într-o expoziție de artă plastică. Și firește, mai ilustrasem portretul lui Doru Stănculescu, ori un interviu cu George Stanca, cu câteva secunde de imagini de la Muzeul «Stork» – un reportaj fără sunet din 1973. Dan, Doru, Sorin Minghiat, iar în sală George, Mihaela Mihai și un reporter TVR din acea perioadă – Liana Molnar. Și atât, nimic altceva nu mi-a mai căzut în mână! Abia în iarna trecută a venit și contactul direct… Un răspuns întârziat pe facebook, la un mesaj mai vechi de-al meu, înnoit în februarie 2017, atunci când Doru Stănculescu mi-a spus că vechiul său coleg de branșă și de bancă de la Liceul „Gh. Lazăr”, stabilit în Italia, urma să treacă prin București. N-a mai ajuns, dar am legat o conversație, începută imediat după ce i-am ascultat noua înregistrare a celebrei sale melodii Caii liberi, refăcută de curând cu un prieten de-al său, Gianluca D’Alessio, bun muzician din peninsulă…

S-ar cuveni mai întâi să încerc o explicație a lucrului pe care îl fac. Iubesc poezia, pentru că descopăr în fiecare text, firește în textele cu idei valoroase, adevărate, posibilitatea de a le pune în valoare prin cântec. Mulți sunt de părere că este foarte ușor, având un text în față, să compui. Ei bine, nu-i chiar așa! Eu – vrând, nevrând am ajuns totuși la persoana I singular – descopăr în fiecare text melodia sa interioară, pe care caut s-o fac auzită, adăugând firește ceva din personalitatea mea și dând astfel naștere unui cântec. Dificultatea și totodată frumusețea acestui act de creație constă în a realiza un tot în care poezia și melodia să fie inseparabile. Poezia trebuie făcută publică prin muzică. Publicul trebuie să cânte poezia și astfel puterea ei de penetrație va fi mai mare. La început folkul a fost aplaudat pentru noutatea și ineditul fenomenului – acum se aplaudă conținutul, ideea, mesajul. Noi nu trebuie decât să cântăm atitudinea noastră. Față de viață și față de publicul nostru – pentru că avem acum un public al nostru – ne va

înțelege și ne va urma, însă niciodată nu se va lăsa trișat, iată de ce trebuie să fim mereu sinceri!(interviu în revista Flacăradin martie 1975, semnat de Ștefan Sloboda).

Oficiile intrării în povestea lui le face George Stanca, într-un almanah „Flacăra” din 1975. Față de colegii de primă generație folk, Dan a început să cânte ceva mai târziu; nu folk ci rock, cu GRUP 120 de pe lângă clubul Facultății de Construcții din București (solist vocal, chitară armonie), prin 1969. Împreună cu celălalt chitarist, Octavian Constantinescu, a compus muzica unei piese de teatru – Sânziana și Pepelea, jucată în stagiunea 1971 – 1972 la studioul „Cassandra” al I.A.T.C.

Te rog să-mi trimiți contactele lui George, ne leagă atâtea amintiri și nu l-am mai văzut după ce-am plecat din țară. El și cu Doru Stănculescu au fost alături de începuturile mele în Cenaclu. Cu Doru am fost în aceeași clasă la Liceul «Gh. Lazăr». Uite că am aici și afișul de la Școala de artă «Caragiale». Suma vârstelor noastre din grupul de la Construcții era 120 de ani, de aceea ne-am numit așa. Octavian era la chitara solo, eu la armonie, îți trimit o fotografie a afișului pe care l-a păstrat și mi l-a dat sora mea Tanti. Uite cine juca în piesa de teatru, cred că erau studenți în ultimul an: Radu Panamarenco, Catrinel Paraschivescu, Paul Chiribuță, Ștefan Sloboda, Elena Luminița Gheorghiu, Mircea Cornișteanu, Cornel Popescu, Vasile Stan, Corina Chiriac, Andrei Belgrădean… Regia – Alexandru Tocilescu! Ei recitau din Alecsandri, noi cântam rock în direct, stând în primul rând al teatrului!

Apoi am fost într-o tabără la „Pârâul Rece”, unde cântam ROLLING STONES, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, «Your Song» de la Elton John (tocmai îi apăruse primul disc în 1970), TEN YEARS AFTER cu «Love Like A Man», «Let’s Work Together» – CANNED HEAT, «Nights In White Satin» – MOODY BLUES, «All Right Now» – FREE, «American Woman» – THE GUESS WHO, «Happy Together» – THE TURTLES, «Come Back» – THR EQUALS, «The Letter» – THE BOX TOPS, «Venus» – SHOCKING BLUECeva mai târziu a fost și STEPPENWOLF cu «Born To Be Wild», dar și CHICAGO TRANSIT AUTHORITY – «Im a Man». Era muzică pentru dans, apoi cred că am cântat și ceva de-al nostru. Ne construiam singuri instrumentele chitare și amplificatoare -, în fiecare seară la repetiții ne explodau diodele. Aveam la un moment dat în grupul nostru un basist căruia îi plăcea jazz (Bogdan, parcă), așa că nu-i plăcea sunetul distorsionat și violent al chitarei. La BLACK SABBATH a cedat și într-o noapte ne-a „sabotat” punându-ne în chitare condensatori și rezistențe. Singurul lucru pe care-l cumpăram erau difuzoarele, pentru care noi construiam boxele! Nu știu ce-a mai făcut Octavian, poate aflu când mai vin la București.

Chebac a plecat din România, a trăit aproape șase ani în RFG, iar din 87 s-a stabilit la Roma, devenind cetățean italian! Din Germania în Italia, a intrat în sectorul informatic, pentru Olivetti, a trecut la o societate americană, la alta germană. De 22 ani este advisor în sectorul ICT e Telecomunicazioni, la Gartner, unde a ajuns până în poziția de „Regional Vice President” pe diverse țări (Italia, Spania și Portugalia), iar acum se ocupă de anumiți clienți strategici italieni. Nu puteam să nu-l întreb pe Dan și cum a trăit Revoluția Română.

S-a întâmplat ca în 1989 să am bilete – de Crăciun – spre România. Dar s-a închis frontiera, n-am mai putut s-o fac. Și am văzut ce se întâmpla la Antenne 2, un post din Franța care a transmis nonstop. Dar am vrut să știu și direct de la sursă. Am telefonat unor studenți din Cipru, sunați prin sora mea, am întrebat ce și cum. Mi-au telefonat din Nicosia, când au ajuns acasă. Atunci am luat legătura cu Radio Radicale din Italia și de acolo am participat indirect, pentru că am făcut corespondență cu România; cineva de lângă TVR a răspuns (formasem numărul greșit), încă se trăgea în zona Dorobanți. Iar imediat ce s-au deschis granițele, m-am folosit de acele bilete și am venit la București – de atunci am foarte multe fotografii, inclusiv din actualul Parlament. În acel moment se putea vizita acest edificiu impunător și – dacă nu mă înșel – la ieșire se cerea vizitatorilor să lase ideile lor despre cum să fie utilizată enorma construcție!

În 1971, la festivalul anual al Institutului Politehnic București, a debutat pe scena folk; două melodii în limba engleză și un prim premiu. Un an a pendulat între postura de cantautor folk și aceea de membru al unei trupe folk, până ce aceasta s-a destrămat. Așa că mai departe și-a văzut de compozițiile în nume propriu și de festivalurile folk ale I.P.B. Pe cele din 73 – 74 (Trubadurii Politehicii) le-a și câștigat. Cred că am cântat ceva mai rar din BEATLES – «Rocky Raccoon» -, poate și Dylan – «Blowing In The Wind». Pe ei nu-i interesa ce cânt, ci faptul că era un om cu o chitară acolo (aveam un model Reghin), apoi au venit și compozițiile. Dar încă din ultima clasă de liceu, eram cu Doru Stănculescu care cânta «Fără petale» și «Romanță fără ecou» cu sora sa. Ne vedeam acasă la el des, ascultam muzică progresivă. El avea o chitară cu 12 corzi. Eu i-am cântat vocile de cor la o piesă. La Muzeul «Stork», într-o seară – în fața unui public intelectual – am apărut cu el și cu Sorin Minghiat; ei aveau ii, eu nu, dar am îmbrăcat o cămașă de noapte lungă, din in, pe care mi-a dat-o mama mea și am băgat-o în pantaloni; stând pe scaun, nu se vedea toată adaptarea asta. Una dintre aparițiile noastre.

În noiembrie 73 este cooptat în Flacăra, așadar un folkist din prima echipă a cenaclului. Nu întâmplător, anul următor câștigă ex aequo cu Mircea Vintilă distincția maximă la festivalul Primăvara Baladelor. Deja începuse să-și etaleze piesele de rezistență, cunoscute peste ani; după prima sa compoziție – Rar, mai veche, pe versuri de Bacovia -, au apărut Balada morții(Topârceanu),Romanța unui om(Minulescu), Plouă(folclor). Au urmat Războinicii, La hanul Stăncuței, «Contraste», «Celor ce nu iubesc arta», «Caii liberi», «Toți», «Între rău și bine», toate pe versuri de Adrian Păunescu.

Cu Bacovia și Topârceanu, cred, am apărut la «Primăvara Baladelor» – un eveniment important atunci, organizare serioasă; mai fusese și clubul «303» înainte. Iar acel premiu a însemnat afirmarea oficială.Următorul eveniment cheie, judecând retroactiv, a fost prima interpretare, în cadrul Cenaclului, a hitului «Blowin’ in the Wind».Adrian Păunescu a tradus versurile și melodia a primit o altă consacrare, pe scenele românești. Cred că așa am început colaborarea, cu «Vânare de vânt» – lui i-a plăcut și a tradus textul, apoi a cântat-o și Florian Pittiș. Un pic atipic pentru acei ani, cred, acum pare ceva obișnuit; atunci însă ni se părea revoluționar.

Dan Chebac a fost creditat în curând de către Electrecord și cu un disc mic, cu trei melodii – Celor ce nu iubesc arta, Războinicii, Toți(aceasta din urmă reeditată pe triplul LP al Cenaclului). În 1977 apărea selectat și pe prima culegere folk a aceleiași case de discuri, de altfel singura, cu Caii liberi, piesa cea mai bogată în ecouri peste decenii. Cred că discul a venit prin 74. Eu în Cenaclu am intrat cu cântecele englezești și cu compozițiile mele, la ei erau primele mișcări. Fiecare aducea contribuția lui de acasă. Păunescu lucra foarte mult, numeroase cântece s-au datorat lui – te ambiționa, te motiva, nu știu dacă s-ar fi scris altfel atâtea piese. Ne-a împins înainte și cred că a fost o colaborare importantă și utilă pentru afirmarea noastră și pentru succesul Cenaclului.

La un moment dat, însă, deși Cenaclul urca pe scara popularității, Dan a început să coboare. Eu am făcut Metalurgia – deformații plastice și tratamente termice, partea metalurgică mai „nobilă” in acei ani, pentru că era ceva modern atunci. După absolvire, am ajuns la Uzina Titan – IMUAB. Am lucrat vreo cinci ani, până în 1981, iar în aprilie am plecat. Dar deja renunțasem la cântat cu patru – cinci ani înainte. N-am vrut să mă repet, aveam de gând să ies din țară. Erau anumiți compozitori de «muzică ușoară» care ne dădeau să cântăm muzica lor, pentru că aveam succes printre tineri! Fără să mă consider un profesionist, aveam oarecare succes, dar nu eram pregătit pentru această viață. Pe de altă parte, folkul a atras atenția, așa simplu cum era. Acei compozitori afirmați voiau să intre în branșa noastră, cred; mi-au dat niște versuri, nu mi-au plăcut, scuza mea a fost că vreau să mă ocup de profesia mea. Eu nu m-am împăcat nici cu ideea că spectatorii începeau să danseze când cântam «Caii liberi», melodia aceea – ca și celelalte – fusese scrisă pentru altceva. Cu trecerea timpului, mi-am dat seama că am vrut să exprim o anumită nemulțumire interioară față de ceea ce ne înconjura, așa, mai metaforic. Dar nu puteam să fac lucrul ăsta toată viața. Cât am făcut-o cu plăcere și pasiune și fără să fiu condiționat de alții, a mers.

Am ajuns și la noua înregistrare a lui Dan, o surpriză pentru cei câțiva care au ascultat-o, că sunt români ori italieni. De ce?, firesc – prima întrebare… De câțiva ani am intrat pe facebook și pe youtube și am fost surprins să văd «Caii liberi» – înregistrarea mea de atunci apare postată cu tot felul de ilustrații video, iar un folkist din București – Puiu Crețu – a cântat această melodie. Era un forum cu tot felul de comentarii, nu se știa nimic despre mine. Am intrat și le-am zis că sunt aici, viu! A fost apoi și Grup Folk Om Bun… În urmă cu un an eram cu niște prieteni și am vorbit mai mult despre acest subiect; ei m-au întrebat de ce nu cânt și eu piesa mea, de ce n-o înregistrez. Restul îl știi, adică ai ascultat, Gianluca m-a ajutat cu reorchestrarea piesei «Caii liberi». Iar după această experiență pozitivă, ne-am hotărât să refacem câteva dintre cântecele mele din trecut. Eu am învățat să cânt ca autodidact (am făcut doar vreo doi ani de vioară când aveam șapte ani), acum după ani și ani vorbesc cu muzicieni profesioniști, le explic că vreau să orchestrez, dar actual, în spiritul evoluției muzicii.

Majoritatea persoanelor / prietenilor care au ascultat această nouă versiune mi-au dat un feedback foarte bun, inclusiv soția mea Stefania (ha, ha…) – îi mulțumesc din suflet, pentru cât m-a ajutat și m-a susținut în luarea acestei decizii, a intrării în această aventură. Am avut însă și un comentariu din partea unui critic, care a apreciat noul aranjament, cu precizarea că lui personal îi plăcea versiunea din anii ’70, cu rifful simplu de chitară, vioară și flaut, încât less is more! Ce vrei, știm cu toții că de gustibus non est disputandum!”

La vremea mea, când m-am apucat de muzică, eu am vrut să cânt rock. Asta-mi plăcea, iar după tot acel folk aș fi vrut ceva mai ritmic, mai puternic, de impact; asta vreau eu acum de fapt să fac. Prietenii mă întreabă de ce nu le fac în engleză ori italiană. Dar nu mă interesează să le traduc, ele împreună cu textul au sens pentru mine, așa au fost scrise. Iar când le cânt în limba română, mă întreabă glumind dacă este… limba japoneză! Dar eu le-am arătat semnificația fiecărui vers, mesajul cântecelor și mi se pare că sunt destul de interesați! Acum cei care au auzit-o au început să fredoneze «O, cailor, cailor….».

Mai trebuie să știi ceva. Prin 2010 eram la București și într-un restaurant, cu niște prieteni, l-am văzut la televizor pe Adrian Păunescu, am cerut numărul de telefon și l-am sunat. S-a bucurat, m-a invitat acasă la el, a apărut și un articol despre mine, după 30 de ani. Am lăcrimat amândoi. I-am mulțumit pentru Cenaclu, pentru atâtea amintiri foarte plăcute. După – două sau trei zile m-a sunat de la radio, se difuzaseră vechile înregistrări și mi-a zis că se pot cânta și azi cântecele mele.

Deși era foarte ocupat cu job-ul, Dan se organizase foarte bine, acum cred că mai are gata încă patru piese înregistrate cu orchestrație și tot dichisul. Nu-și dă seama exact ce se întâmplă, dar lucrurile avansează. Eu am chitara mea de atunci aici, dar n-am mai cântat – acel vechi Ibanez cu 12 corzi nu-mi mai place acum, dar l-am păstrat cu mine tot timpul. A fost o chitară extraordinară, acum sunt multe altele – Ovation, Martin, Gibson, Fender, găsești orice amplificator. Dar pentru mine, este mai important faptul că vechea chitară reprezintă o legătură afectivă cu viața mea. După ce l-am auzit pe Gianluca cântând la chitară, îl prefer pe el decât pe mine cu o chitară nouă, ha ha!

Vocea cred că încă o mai am și acum încerc ce n-am mai făcut atunci cum îmi doream, pop-rock. Nu mai vreau monotonie, îmi place sunetul nou, acel impact sonor, nu doar orchestrația. Împreună cu prietenii cu care colaborez la reorchestrarea cântecelor, decidem modificările pieselor vechi, încercând să ne orientăm pe mesajul cântecelor, fără să fim influențați de versiunile precedente! Când fiul meu mai mare, Riccardo, a ascultat «Caii liberi» în noua versiune, mi-a făcut cel mai frumos și neașteptat compliment: «E belissima, non pensavo che avessi questa voce!» Acum sunt curios, nu știu ce va urma – într-o zi sunt entuziast, a doua zi mă întreb de ce-o fac, că n-am încă un obiectiv precis, dar cu siguranță obiectivul economic nu este prioritar. Un singur lucru nu vreau – să mă prezint pe scenă, ca să repet cântecele în forma anilor 70, neținând cont că au trecut aproape 40 de ani!

Totuși, într-un alt context muzical, poate ar merge. O orchestrație nouă, potrivită e o provocare. Atunci ne aplaudau, eram mulțumiți, acum stau deoparte și ascult mai atent, nu mai sunt implicat sentimental, emoțional. Poate e prea simplu, repetitiv, iar dacă analizez ca un profesionist melodiile de atunci, le găsesc toate defectele din lume și mă întreb cum au avut succes? Era însă acel moment special, ceea ce respiram atunci, în acel context, ceea ce ne împrejmuia, situația politică, speranțele noastre de oameni tineri. În concluzie, a fost o experiență de viață care însemna mai mult decât «niște cântece folk»! Acum n-are relevanță, dar atunci era ceva revoluționar când cântam: «How many roads must a man walk down…», ori astăzi sunt copii la școală sau chiar la biserică și cântă melodia lui Dylan! Ăsta-i pericolul, să fii scos și «judecat» în afara acelui context. Vreau ceva mai serios muzical și atâta tot. Vom vedea.

Prietenii mei muzicieni din Italia cântă cu o trupă de muzică progresivă, au studiat la Conservator și sunt foare atent la părerile lor. Mă distrează faptul că atunci când înregistrăm un cor de voci, trebuie să le explic fonetic cum se pronunță, ha ha!… Gianluca lucrează acum la un disc, eu am un album mai vechi al lui, foarte bun, aș veni cu ei în România; de-a lungul anilor i-a acompaniat pe Liza Minnelli, Mick Hucknall, Dionne Warwick, Gino Vannelli, Gloria Gaynor, Charles Aznavour, Boy George, Jose Feliciano, Claudio Baglioni, Gianna Nannini, Lucio Dalla, Enrico Ruggeri și pe mulți alții. El face adaptări muzicale aici, are o școală de muzică, cântă la chitară, la piano forte, la baterie, dar e foarte modest, stă în banca lui.

foto arhivă: Dan Chebac, Cornel Ionescu, Mihai Croco Manea

Mă surprinde plăcut că unii ca tine mai sunt interesați. Dacă m-ai întrebat, la UCMR am vreo 11 melodii, dar nu le promovează nimeni, n-ar avea de ce; nici eu nu m-am interesat și nu am făcut nimic pentru a le promova! În primii ani când m-am întors, am scris lui Vali, Doru, Nicu, în anii din urmă lui Baniciu, lui Dan Aldea… cu Nicu m-am văzut mai mult, acum cu Doru. Noi am fost un grup de persoane, Adrian Păunescu a avut nevoie de noi, dar fără el mulți nu ar fi promovat, în acel context. Eu cred că am avut curajul și ocazia să facem ceva, apoi totul devenea meserie, ceea ce pe mine nu m-a interesat. Acum o să mă concentrez pe reorchestrarea și înregistarea cântecelor – ale căror mesaje sunt și astăzi, după 40 de ani, surprinzător de actuale – și după aceea o să vedem ce o să mai fac!”

Doru „Rocker” Ionescu

capitol dintr-un volum în curs de apariție

Post scriptum: 21 iunie 2017, clubul Spice din București. La sugestia mea (cu susținerea lui Ovidiu Mihăilescu, care organizează evenimente folk acolo), Dan a avut prima revenire pe o scenă (după 40 de ani)! A doua seară a ajuns și la Club A. După încă o zi, l-am  putut filma cu o mică cameră împrumutată de la același prieten Romulus Arhire, și într-un interviu, pentru o viitoare emisiune. Lume intimă folkului, din mai multe generații, ale cărei reacții l-au impresionat puternic pe Dan, culminând cu Doru Stănculescu și Mircea Vintilă care au urcat la final alături de el pe scenă, pentru a cânta împreună. Se adunaseră șase piese reînregistrate de Chebac cu Gianluca (prezent și el, pentru a-l acompania la mai multe cover-uri), performate de Dan cu negativ: „Plouă”, „Toți”, „Războinicii”, „Cântecul unui om”, „Celor ce nu iubesc arta” și firește „Caii liberi”. Grație colegului Traian Badea, i-am făcut o surpriză lui Dan, postând acea singură arhivă cu el pe canalul youtube TVR.

La Spice, alături de George Stanca și Teodora Ionescu (prezentatori), Chebac i-a regăsit pe Nicky Oagăn (celălalt chitarist de pe vechile înregistrări), Andrei Partoș, Sorin Minghiat și încă destui alții. La interviul filmat mi-a spus că el n-a știut , la data editării pe disc, de înregistrarea „Cailor liberi”; ceea ce se aude pe postările de pe youtube este de fapt o variantă live, înregistrată de cineva care mai târziu a pus-o la dispoziția Electrecordului. Interviul din TVR a mai desțelenit încă multe amintiri, aici nu mai am când să transcriu, poate într-o ediție „Remix” din toamnă… care să promoveze un nou desant al cantautorului renăscut!

FOLLOW US ON:
Remember Harry Corad
CORNEL SORIAN, un ro

office@alterculturo.com

Rate This Article: